IubiRea la mine niciodată nu este cuMinte, niciodată nu se strecoară tiptil, tiptil să mă înfășoare și astfel să mă surPrindă. IubiRea trebuie să-mi taie răSuflaRea, să mă uimească, să mă cuPrindă cu totul, să mă ridice până la nori ca să mă înghețe depărtările și să mă coboare sub pământ în același timp să mă topească lava și fulgeRele pamântului. Trebuie să fie ca un fulGer, ca un suflu al tuturor lucrurilor...și-atunci știu că este iubiRea
Iubirea trebuie să fie uimire, ca uimindu-te să poți reDescoperii lumea și pe tine (a Ei fiind).
Pe mine de-asta iubiRea nu poate să mă ia pe nePregătite!
Mai întâi apari tu, și-apoi știu că aduci cu tine iubiRea! Tu mi-ai adus întotdeauna uimiRea iubirii.



În diminețile posomorâte si reci ca aceasta, în care nu răspunzi nici la telefon, nici inimii când te strigă, mi se face frică, și teama aceasta neFirească și fără nici un drept (legal) cuprinde toate oasele si toate fibrele mele de carne…..o teama primară, ca nu cumva buzele-ți supărate din cine știe ce pricină, poate justificată, vor încăpea asemenea mâinilor, sânilor, ochilor, coapselor, pe cine știe ce mâini străine și pofticioase, care nu vor putea vedea dincolo de frumusețea si clocotul trupului tău tânăr și nepotolit.
Că nu știu de unde mă va bate vântul mâine…este suportabil, că nu știu dacă voi vedea zăpadă sub tălpile mele până deseară ...este suportabil…..că nu știu uneori ce faci, ……mi-i greu de suportat.
Dovada mea că încă trăiesc, că nu mi-a murit inima, că sunt viu, că încă știu a iubi, că pot încă să-mi crească aripi cu care să zbor, chiar dacă doar în vis….chit că nu vei fi a mea niciodată, sau că n-am să pot cuprinde nicicând toate ale tale cu uimirea din mine…


Am ajuns acaSă pot să-mi liniștesc mâinile, ce nu te-au cuprins decât fugar, buzele, ce le-ai dat doar atât cât să nu moară dar cât să piară, inimii cât să zboare dar să nu pluteasCă...astfel ești tu, dulce si rea, pofticioasă, și sătulă.