E atât de toamnă, că m-am zgribulit toată acolo în colțul cel mai călduros al sufletului unde am întotdeauna o sută de grame de soare, două kg de speranță, o tonă de bucurie și un butoi de vise de unde din când în când mai iau câte o carafă și o pun pe masa realității. Sfeșnicul prăfuit luminează blând un buchet de trandafiri uscați uitați în vaza pe care stă pictată o doamnă visătoare. Mai încolo, pe măsuța încrustată cu sidef, bătrână cât veșnicia, se odihnește un ceas care mi-arată că timpul nu vrea să mai stea cu mine...pleacă...trece fără să-l simt....lasă în urma lui dorință și neîmplinire.
Am rupt o bucată dintr-un nor și mi-am amintit cât de mult îmi place albul. Am gustat din galbenul toamnei și am pășit pragul unui nou anotimp, mirosind a soare întunecat...a ceață...a frig...dar simțind multă căldură în inimile noastre. Am dansat în cercuri, cântându-mi tinerețea...și florile din casă mi-au memorat melodiile preferate. M-am strecurat printre fire de timp și mi-am amintit cum e sa poți zâmbi, să respiri...să trăiești frumos...să iubești.
O voce cunoscută mă ridică de la pământ...sunt doar eu și universul.
Am învățat din fiecare cădere că orice lovitură mă ridică și mă înalță spre vise. Când sunt tristă, am nevoie de ceva din exterior pentru a reuși să zâmbesc...și realizez că am nevoie de mine...de tine...de raza de soare căreia eu vreau să-i zâmbesc mereu. Universul e doar o continuare a zâmbetului, îl pot vedea doar dacă în mine s-a născut...un zâmbet în miezul tristeții...a tristeții pe care am alungat-o...pe care am îndepărtat-o din drumul meu, pentru a face loc bucuriei din suflet.