Ce ne împiedică să ne gândim că adevărații înțelepți din vechime (și din toate timpurile), adevărații cunoscători ai naturii umane, au considerat pur și simplu inutil să scrie ceva pentru posteritate – ba mai mult chiar: că s-au abținut toată viața, de la început la sfârșit, de la orice manifestare în public? Filozofia gloatei nu acceptă ideea că cei mai buni ar putea să o evite, să o ignore pur și simplu, de la început la sfârșit, nu doar ca metodă de autoeducare a spiritului, de pregătire pentru intrarea în scenă etc, etc. Sihăstria și autoizolarea nu este acceptată în istoria literaturii decât ca mijloc de pregătire a unei „opere”, a unui „dar” pe care singuraticul ar trebui, ar fi obligat chiar, să-l ofere prostimii. Se acreditează metodic ideea barbară că cei mai buni nu pot fi altundeva decât aici, printre noi și că dacă „nimeni n-a auzit de el”, acest el nu există. Orbire premeditată, instituționalizată, confirmată și aghezmuită, luată drept un bineînțeles.

De ce ar trebui să-mi pese dacă exist sau nu pentru gloată? De ce să nu mă gândesc și să-l iubesc pe fiecare dintre nefericiții care o alcătuiesc?

Și dacă eu însumi nu înțeleg bine cine sunt, ce sunt și ce caut pe lume, și dacă până când și propria mea mamă mă privește adesea ca pe un străin, cu teamă și nelămurire, cum aș putea spera să mi se spună vreodată „al nostru”, aici, în cocina ambiției și concurenței?

Cum altfel a devenit „al nostru” Cioran, decât pe seama isteriei și impertinenței din tinerețe? Cum altfel a devenit „al nostru” Isus, decât pe seama ambiției și a propriei lipse de autocontrol (vezi nu numai episodul cu smochinul ci și cel din protoevanghelia lui Iacob cu Isus copil răzbunându-se pe colegii de joacă care îl deranjau - pe unul dintre ei chiar îl ucide) și cum altfel a devenit celebru Lao Tse decât pe seama momentului de slăbiciune de la întâlnirea cu paznicul palatului regal?

Dacă eonii ar trăi printre noi (și e perfect posibil să existe), ce loc ar ocupa ei, ca indivizi, în structura unei civilizații ale cărei preocupări și obiective înnegresc cerul și decimează pădurile?

De Dumnezeu ne-am lepădat, ca specie, din clipa în care am instituționalizat relația cu el.

(De aprofundat separarea clară a noțiunilor „Vid” și „Neant” pe care Cioran o face în Demiurgul cel rău).

De curând un tânăr danez a intrat buzna într-o școală împușcând mai mulți elevi și profesori, după care s-a sinucis. Din cercetările ulterioare a reieșit că individul îi citea cu febrilitate pe Platon și Nietzche. Păcat că (probabil) nu a avut contact cu Cioran, cu acel imperial „La primul semn de revoltă merg la psihiatru sau iau un antinevralgic”. Promovarea valorilor în literatură pe criterii etnice.

De ce nu mi s-a predat la școală despre începutul nebuniei lui Nietzche – episodul în care, văzând pe stradă un cal biciuit, sare plângând de gâtul acestuia? Care este adevăratul obiectiv al Școlii? Oare nu din cauza acestor mici „omisiuni” ale Școlii, aparent neintenționate, se creează prăpastia dintre genii și restul lumii? Oare nu tocmai acest autism pe care Școala îl inocolează copiilor îi face pe oamenii de valoare de mai târziu să își piardă mințile?

Satisfacția, zâmbetul acela subțire în colțul gurii al fariseului sclerozat, atunci când are prilejul (și știe să și-l ofere ori de câte ori dorește) să-i spună, fulgerându-l cu o privire sticloasă, unui copil: „Au mai scris și alții asta. Încearcă altceva”.

Când simți că ți se desface carnea de pe oase, gândește-te că te dezbraci de frică. Atât și nimic mai mult. Pentru că frica locuiește în carne. (E adevărat că și în oase, dar până la ele avem carnea).

Cum să-l înțelegi pe Nietzche fără ca mai întâi să nu fi sărit măcar o dată de gâtul unui cal biciuit?

Să intri seara într-o stație de metrou pustie și bine luminată și să te simți atât de liber încât să-ți vină în minte întrebarea „La ce oră se închide aici? Până când am dreptul să mă bucur de această minune?”

După o lungă și anonimă și atemporală plimbare nocturnă, aud o voce grăbită strigând: „Suntem aici, la a doua gură de metrou dinspre Ambrozie către Sălăjan”. Revenire în spațiu și timp. La urma urmei e util uneori să tragi cu urechea la trecători. Întâmplări ca aceasta îți dau speranța că, până la urmă, ai să afli ce cauți pe lumea asta.

Nu pentru că aș fi o natură tenebroasă îmi place întunericul, ci în primul rând pentru că mă scutește de chipuri.

Simplul fapt că în mănăstiri există trepte ierarhice dă de bănuit și ne ajută să înțelegem mai exact ce fel de dumnezeu au și respectă călugării. Acolo unde există organizare dragostea nu are ce căuta, iar unde nu există dragoste nici Dumnezeu nu e.

Omul Bisericii știe foarte bine că natura umană este înclinată spre idolatrie dar nu face nimic ca să atenueze această înclinare, ba dimpotrivă. Respectul automat și stupid față de cartea legată în coperți metalice pe care preotul o ține în mâini exclude, în mintea înnegurată a „credinciosului”, necesitatea ca el, credinciosul, să ia acasă în propriile lui mâini cartea aceea și să o citească cu proprii lui ochi, cu propria lui minte, cu propriul său suflet și cu propria sa singurătate. Și nu vorbim aici despre evul mediu ci despre lumea secolului 21. Biblia este în continuare o carte care nu se citește. Biblia este în continuare privită ca un obiect, nu ca un izvor de idei.

Biserica este atât de sigură pe trăinicia acestei nerozii omenești (idolatria) încât nici nu a fost nevoită să cenzureze în totalitate scrierile sfinte. A eliminat doar evangheliile gnostice și apocrife, care, conținând prea mult bun simț, deveniseră intolerabile.

Așadar continuăm să nu citim nici măcar ceea ce Biserica ne îngăduie să citim.

Să nu uităm că Biserica nu numai că nu a încercat vreodată să apropie evangheliile, conținutul lor, de conștiința oamenilor, dar a făcut tot ce i-a stat în putere ca să distorsioneze această interacțiune directă. A fost nevoie de un mileniu și jumătate și de un rebel ca Luther pentru ca scrierile biblice să fie disponibile oricui. A fost nevoie de un mileniu și jumătate nu pentru ca creștinătatea să înțeleagă și să se pătrundă de învățăturile lui Isus (asta nu s-a întâmplat nici acum și nu se va întâmpla câtă vreme Biserica va ființa, câtă vreme relația cu divinitatea va fi îngrădită în mod instituțional) ci pentru ca aceste învățături să poată fi silabisite într-o limbă accesibilă. (Isus a vorbit pentru oameni nu pentru instituții). A fost nevoie de 1500 de ani pentru ca creștinătatea să ajungă la nivelul unui elev de clasa I care silabisește a-b-c... 1-2-3. Asta este lucrarea „iluminaților” Bisericii.

Să ne imaginăm o populație de marțieni, de pe planeta Marte, care desigur vorbesc limbi diferite. Ei trăiesc bine merci câteva milenii în beznă. La un moment dat se naște unul dintre ei care aduce lumină. După moartea lui, câțiva din discipoli îi aștern ideile pe hârtie, cum s-au priceput și ei mai bine, pentru generațiile viitoare. Urmează lideri care se pretind continuatori ai iluminaților, dar care, atenție, nu se grăbesc să traducă textele în toate limbile de pe Marte ci, din rațiuni numai de ei știute, cimentează acest text într-o limbă inaccesibilă și susțin că ei înșiși, prin această cimentare, sunt singurii care cunosc și apără cuvântul celui care adusese lumina. Și asta timp de 1500 de ani.

Dacă, presupunând prin absurd, Răul ar dispărea din lume, lăsând în loc un Gol, acest Gol nu va fi niciodată umplut de Bine, ci de un alt Rău, pentru că Răul este cel care acționează, se mișcă. Caracteristica Răului este mișcarea. Binele nu acționează niciodată -se află permanent în repaos. Binele este Vidul. (Răul este Neantul). Binele este tocmai acel Gol lăsat în urmă de Rău. Din acest punct de vedere Isus nu este Binele în sine ci doar un vestitor al lui. Ar fi putut să fie Binele în sine, dacă s-ar fi abținut de la orice fel de acțiune. Dar el nu a fost în stare să rămână în nemanifestare ci a vorbit, s-a manifestat public, - ceea ce echivalează cu instigarea la război.

Am intrat în viața adultă tot așa cum un copil, după o bătaie zdravănă, ar fugi râzând înapoi la nebuniile lui.

Să nu ieși din vorba mamei nu e așa de greu. Mai greu e să nu ieși din vorba lui Cioran sau a lui Lao Tse, sau... He he...

Cernerea eonilor.

Activitate și Acțiune.
Să fii activ înseamnă să scrii. Să acționezi înseamnă să publici.
Să fii activ înseamnă să iubești. Să acționezi înseamnă să-ți manifești dragostea, să cauți să aduci dovezi că iubești.
Binele e activ dar nu acționează. Răul acționează fără să fie activ. (Vezi Politica: politicianul este individ care acționează în permanență, dar care în fond nu face absolut nimic)

(Ca să exprimi ceea ce se află dincolo de cuvinte ești nevoit să apelezi la contradicții, la nuanțe care sunt atât de fine încât par contradicții. Totuși Activitate nu înseamnă Acțiune. Deși cel care desfășoară o activitate este numit activ iar cel care desfășoară o acțiune este numit tot activ, ceea ce e o inexactitate)

Dacă ar trebui să alegi între sănătatea mentală și sănătatea spiritului ce ai alege?

Isus a spus: „Fiți trecători!”

Politica știe că adevăratul Bine este Vidul. De aceea cere ea cu atâta încrâncenare: „Vino cu soluții. Critici, dar adu ceva în loc, pune ceva în loc!” Grija de a ocupa locul, de a spurca Vidul, groaza că „țara rămâne neguvernată” etc. Frica de dezorganizare, adică de Dragoste. Groaza că legea omenească ar putea fi înlocuită (și poate fi) de legea divină – asta este principala spaimă a Politicii.

Adolescentul îndrăgostit care ezită să-și sune iubita... Ceea ce numim „timiditate” la copiii și adolescenții noștri nu este decât oroarea lor fundamentală față de acțiune, autosuficiența lor imperială, divină – pe care cu atâta insistență căutăm să o stârpim, crezând că le facem Bine. Ei se răsfață în adevărata Dragoste, pe care noi am pierdut-o de mult și, în loc să căutăm să o redobândim, intrăm cu copitele în sufletele lor, punându-ne acolo semnul nostru murdar...

Cioran a lăsat în urmă un Gol ce nu mai poate fi umplut. La fel Nietzche, Lao Tse, Socrate, Isus și toți marii visători ai acestei specii. A lăsa un Gol ce nu poate fi umplut – asta, doar asta înseamnă să faci Binele. Să ne bucurăm de aceste bule de Vid.

Alexandru, Cezar, Regii blestemați, Napoleon, Hitler, Churchill – se vor găsi mereu indivizi care să speculeze Prostia omenească (grădinari ai Neantului) dar cei în stare să o stârpească sunt de neînlocuit.

(Și nu este oare tăcerea reprezentarea înțelepciunii, a echilibrului? Renunțarea la cuvinte face chiar și dintr-un prost un înțelept aparent. Renunțarea.)

Antonimul Dragostei este Prostia.

În loc de creier purta sub bască un șarpe încolăcit.

Ce altceva este marea decât o materializare a Vidului și de ce are ea acest efect magnetic asupra sufletelor noastre? Armonie a absenței, senzualitate a Golului...

Cu toții avem un sentiment de vinovăție atunci când aflăm că a mai înnebunit unul dintre noi.

Vorba lui Becali despre Liiceanu: „Dacă ar și trăi așa cum simte și cum gândește, ar fi într-adevăr un mare filozof”.

Stai pe marginea trotuarului și aștepți disperat ca șirul nesfârșit de mașini să treacă. Îți pregătești nervii pentru o lungă așteptare. Totuși, nu după multă vreme, șirul se blochează din pricina supraaglomerării și poți traversa liniștit printre mașinile blocate. Cred că în acest sens trebuie înțeleasă și ideea Zen potrivit căreia trebuie să înduri criticile și nedreptățile potrivnicilor, pentru că aceștia „se vor istovi pe ei înșiși”.

O colegă povestește: „Prietenul meu e împotriva ruperii florilor”
Răspund: „Are dreptate. Ar trebui să ne rupem noi pentru a merge la ele, nu să le rupem pe ele pentru a le aduce la noi”
Ea zice: „Ce frumos!”
Stânjeneală vecină cu nebunia.

„C’est ta bouche qui m’apporte la joie de vivre” (Dalida) Asta e dragoste. Cum ne putem imagina doi oameni căsătoriți spunându-și așa ceva? Ce bucurie de viață îți poate aduce o gură, oricât de frumoasă, pe care o vezi și auzi zi de zi timp de 20 de ani?

Ești răbdător sau indolent? O viață întreagă în care te-ai străduit să devii răbdător, bănuindu-te permanent de indolență. Și speri încă să rămâi întreg la minte...

De ce stăm nemișcați atunci când citim? Pentru că e nevoie să realizăm Vidul.

De ce deschizi televizorul? Pentru că știi că există televizor. Dacă ai uita, nopțile cu bunici în jurul Radioului s-ar întoarce.

Toți cei care au venit și vin cu „soluții” nu fac decât să rotească mai multe forme de Rău.

Cum să fii și fericit și lucid în același timp? Primul lucru pe care l-ar face un lucid fericit ar fi să se întrebe „De ce sunt fericit?”, „Cum să prelungesc această stare?” etc și atunci totul se duce dracului: mai întâi fericirea și apoi și luciditatea. Situație similară cu cea în care ne întrebăm „Ce este Dumnezeu?”, „Cum să ajung la El?”, „Cum să-l păstrez?” etc – cea mai sigură cale de a-l pierde, de a nu-l găsi niciodată.

Beat este un cuvânt furat, pentru că beat vine de la beatitudine nu de la beție. Dați-ne cuvintele înapoi!

În ceea ce privește trupul pe care-l locuim, acesta nu poate fi de tot pieritor. Carnea da, oasele da, părul da, sângele da, dar designul? Conturul? Finețurile de concepție, planul desăvârșit după care a fost alcătuită splendoarea trupului omenesc. Materia din care e alcătuit – carne, sânge, oase, pământ, apă etc, astea toate se rotesc între ele, sunt, cum se spune, pieritoare. Dar desenul rămâne. Chiar și pe aburi.

Atâtea nelegiuiri, atâtea cruzimi și imbecilități – unde se spală toate astea, dacă nu în sufletele singuraticilor?

„Doar cei care își dorm viața își imaginează moartea ca pe un somn”

Perspectiva unui cer copt... care să-și scuture stelele peste noi: reverie și cataclism. (la Cioran)

Orice formă de organizare duce automat la nedragoste. Nu e treaba noastră nici să ne conducem, nici să ne organizăm și nici, mai ales, să-i conducem și să-i organizăm pe alții. Treaba noastră este să iubim – atât și nimic mai mult.

Orice formă de manifestare a admirației îmi trezește în nări un miros de hoit. Cel care admiră fățiș e deja în putrefacție.

Sunt profunzimi ale disperării în care începi să auzi mecanica gândurilor. Și atunci te afunzi parcă în ceva imens, întunecat și unsuros. Mi-am pus cortul în sala mașinilor din burta unui Titanic subpământean.

„Cel care pune întrebări nu poate evita răspunsurile” (Proverb camerunez)

Nu despre nostalgia locurilor sau vremurilor e vorba, ci despre nostalgia stărilor și sentimentelor pe care le-am trăit în acele locuri și în acele vremuri. (Nu eu exist ci ceea ce conțin eu)

Starea de dumnezeire, starea primei copilării adică, cum vrei să o atingi fără să ucizi în inima ta TOATE învățăturile adulților?

La întrebarea „De ce m-ai făcut mamă?” toate ridică din umeri.

Mă îngrijorează stările senine. Mă fac să mă îndoiesc de autenticitatea stărilor de coșmar precedente.

De fapt, la urma urmei urmelor – totul e iluzie. Și iluziile se împușcă, nu-i așa?

Știam să plec, știam să și rămân.

Eleganța tristeții – deșertăciunea amărăciunii.

Glumim pe seama „nenorocirii” bărbatului căsătorit cu același cinism cu care ne-am spălat pe mâini de sângele lui Cristos, susținând că nu noi l-am asasinat, ci că el s-a sacrificat și, mai mult, că s-a sacrificat pentru noi (minus cu minus dă plus)

Nu ai dreptul să-ți iei viața până când nu înțelegi de ce ai primit-o.

Aș vrea să scriu o carte neagră. Cu desăvârșire neagră.

După rigurozitatea cu care în această viață ni se refuză TOATE răspunsurile esențiale, deducem că nu le vom putea primi decât Dincolo și că, deci, „Dincolo” există.

Maternitățile? Niște fabrici de conserve

Evoluție:
1. Executarea lui Socrate
2. Excomunicarea lui Tolstoi
3. Publicul râzând în hohote când un măscărici TV spune invitatului emisiunii expert în politică internațională: „Forget about Bush. He’s retarded”

Dorința de a te topi, dizolva în ceea ce te atrage: femeie, mare, pădure, moarte, foc, vid, etc. (Când te numești soare nimic nu poate trăi la suprafața ta)

O idioțenie dublată de o altă idioțenie capătă o anumită doză de verosimil. Exemplu: Căsătoria dublată de naștere. (Minus cu minus dă plus)

Înțeleg de ce trebuie să scriu, dar nu înțeleg de ce trebuie să public. Plăcerea de a arunca perle la porci. Nu înțelegem ce contează cu adevărat pentru tine Doamne.

În școli se aud neîncetat formule de genul „Poporul cutare l-a dat lumii pe geniul cutare”. Ca și cum poporul cutare ar fi făcut nu știu ce eforturi, ce miracole ca să-l susțină, să-l ajute, să-i asigure nu știu ce condiții pentru ca geniul cutare, sărăcuțul, să-și manifeste pe deplin valoarea. Dar e o mare gogomănie. Marii oameni ai acestei lumi, pe care această lume și-i revendică cu lăcomie, cu nerușinare, nu –i aparțin ei, o spune răspicat Baudeaire. E o înșelătorie grosolană. Ei apar și strălucesc împotriva voinței ei, în condiții de maximă ostilitate. (Faptul în sine poate că e normal, natural, dar nu pricep de ce sunt mințiți sistematic copiii în școli. Care este scopul constructiv al acestei minciuni sistematice și instituționalizate?)

La televizor un comentator apreciază că Buñuel a „șocat” societatea. Și ce dacă? Cu ce e mai bună acum societatea, după ce a fost „șocată” de Buñuel? Cât valorează „șocul” unei curve bătrâne și pe cine impresionează? Dacă dai un șut în cur unei caracatițe sau dacă dai un pumn în cap unei meduze, what’s the point? Care e efectul?

Îți bagă mâna pe gât și te întorc pe dos ca pe o mănușă și numesc asta „pregătire pentru viață”.

Judecata de apoi? Nu sunt sigur că despre asta e vorba. Mai degrabă sufletul, pe drumul spre Dincolo, ar putea fi supus la solicitări comparabile cu cele pe care o navetă spațială le suportă la întoarcerea în atmosferă: duritatea nucleului (hiranya gharba) trebuie să fie suficientă pentru ca CEVA să ajungă totuși la capătul călătoriei, altfel... trecut-au anii, ca nouri lungi pe dealuri...

Acea pseudodragoste cu duhoare de sânge menstrual stătut care-l face pe bătrân să-și trimită copilul în război și pe mamă să-l trimită la școală este aceeași pseudodragoste cu care cărturarii și fariseii fățarnici fură lumina dumnezeiască din sufletele copiilor, înlocuind-o cu un soi de lumină artificială, de lampă de gaz, de aceeași natură cu falsa lumină din peștera lui Platon.

O spunem răspicat: Noi nu suntem nici de Aici nici de Dincolo – ci suntem pe ici pe colo și așa și pe dincolo – nici mai mult nici mai puțin. Je m’entends.

Te împiedică să înțelegi tocmai faptul că te afli în viață, - impediment cu care eu nu mă mai confrunt decât parțial.

Profesorul viu, prin faptul că e viu, vine să umbrească în conștiința copilului viața cuvântului scris.

După atâta tăcere e posibil ca discursul meu să înceapă cu o râgâială – pe care n-am nici cea mai mică intenție să o inhib.

„Până și leul cel cumplit e părăsit de furia sa și trece trist prin fața măgarului” (Þăranul guraliv)

Martie 2007. La Muzeul Satului din Sibiu, pentru o clipă gândul că Academia a făcut totuși un lucru minunat. Apoi îmi dau seama că fără Politică (și deci fără Academie) toate casele acelea superbe, morile, pârâurile, munții, dumbrava, ar fi rămas în veci neatinse, vii, ar fi reprezentat Realitatea, acea Realitate pe care am visat-o.

E Paradisul o utopie? Da, dacă ai permis Școlii, Sistemului, să-ți infecteze sufletul.

Ce este copilul în raport cu mama decât un sânge menstrual ratat?

Martie 2007. Excursie cu bicicleta la Cernica: suprafețe incredibil de mari de pădure distruse pentru niște terenuri agricole care și-au pierdut semnificația. Apoi, printre copaci, pete colorate: oameni sau gunoaie?

Copilul MEU e cel mai frumos, cel mai deștept, cel mai cuminte, etc – asta nu e dragoste ci idolatrie.

Tunelul acela umed prin care sunt împroșcați în arenă condamnații la viață – de ce continuă să mă atragă?

Urlete echilibrate.

Mirosul trupului depinde de caracter, dar nu ne mirosim unii pe alții pentru că suntem „civilizați”.

Culmea este că viitoarea mamă vede îngeri chiar în timpul contactului sexual, al copulației, al orgasmului – și în loc să meargă ea la ei, îi târăște pe ei lângă ea, în noroi.

Cântecul mamei îndobitocite: „Vino pe lume îngerul meu, am nevoie de sânge proaspăt. Al meu s-a stricat. Dă-mi sângele și sufletul tău căci pe ale mele le-am aruncat la oameni”. Și el vine.

Fereastra de la care zmeul a zburat pentru totdeauna.

Când înțelegi că ființa desăvârșită este copilul, doar copilul, și că noi, toți ceilalți, nu suntem decât niște fantome sarcastice, despre ce fel de „evoluție” vorbim?

O lume minunată, în care orice-ar fi, FACEM COPII!

„Dacă invidiezi realizările altora nu ești decât un sclav, la fel ca toți ceilalți” (Cioran)... și toți copiii sunt sclavi, aruncați în sclavie prin educație, constrânși la sclavie... prin ambiție și competiție

Multe din frământările pe care le numim „inutile” nu sunt chiar așa de inutile ...

Răul învinge Binele: Părintele își răpune copilul. Proprietăresele de copii triumfă și umplu Pământul.

Aburul copilului pe care l-ai ucis în tine – veghează

Lupta individului cu societatea (sau lupta pentru integrarea în societate cum în mod perfid i se mai spune în educație) este o falsă luptă, o mascaradă în care învingătorul e știut de la bun început.

Totdeauna se găsește cineva care spune „Fă ceva!” și cineva care să asculte această inepție. Acest „Fă ceva!” este cauza tuturor chinurilor și deșertăciunii lumii.

Există un moment în istoria oricărei relații adult-copil în care adultul nu mai e atât de încântat când se vede nevoit să spună „Ce copil cuminte!”, un moment în care parcă i-ar veni să spună „Gata, acum ești mare, e timpul să fii și tu ca noi”. (Nimeni nu spune „Ce adult cuminte!” – ar fi o contradicție în termeni)

Flacăra de sudură de pe prima pagină a revistei „Cutezătorii”

Această permanentă senzație că trăiești sub un clopot de sticlă, asemeni unei muște care se izbește mereu de geam, nu este de natură divină, nu face parte din evoluția firească a ființei, ci este lucrarea cărturarilor și fariseilor fățarnici.

Þi-ai desenat icoane. De ce vrei să pângărești cu ochiul de carne ceea ce nu ești încă în stare să atingi cu sufletul?

„... trăiește-ți altă soartă, la care să se-nchine și cruzii tăi dușmani” ... autorul vrea să elibereze sufletul dar dă cu oiștea-n gard: el însuși aruncă și udă sămânța întunericului – pentru că „dușmanii” nu există decât în concepția Politicii. Și apoi de ce trebuie să se închine cineva la soarta mea?

Se crede că e mai ușor să dăruiești o floare decât să întemeiezi o familie. E taman pe dos – cine supraviețuiește efortului colosal la care sufletul e supus atunci când se dăruiește, drumul lui e către zei nu către oameni.

Þâțele mamelor mustesc de ipocrizie și fățărnicie. Altfel cum și-ar putea imuniza odraslele?

Incapabil de ură. În schimb munți de indignare și de scârbă. Cu ce să-i topesc?

aprilie 2007. În ajunul Paștelui, în piață, gloata își iluminează mațele.

Chiar în clipa asta: Adevărul – o lamă de cuțit pe fundul pietros al unui râu cristalin de munte.

În timp ce citesc – impresia că nimeni altcineva nu citește, că nu POATE citi.

Cum să vorbești sufletelor individuale ocolind șleahta cărturarilor și fariseilor fățarnici – iată o cauză căreia merită să-i dedici viața. Și moartea.

Se ocupa cu implementarea blocajelor mentale la adulți. Devenise un artizan al negației, un rebel pasiv, un rebel imploziv.

Aș aduna toți copiii din lume și i-aș îndesa la loc, pe unde au ieșit. E binele suprem ce li s-ar putea face.

Să știu că o gravidă a avortat citindu-mă, că astfel am reușit să eliberez un suflet, măcar unul singur – iată un gând care ar compensa toate insomniile, disperările, frustrările, chinurile de orice natură pe care le-am trăit: alinare.

Te iubesc pentru că gândești. Mi-e silă pentru că exiști.

Dar dacă Fericirea nu există, cum se face că totuși putem imagina conceptul? Nu e clar că ceea ce numim partea abstractă a vieții este adevărata, singura viață?

În spaniolă nu se spune „mor” ci „Mă mor”. Me muero.

Această specie nu-și poate revendica superioritatea față de celelalte specii până când nu-și va curăța din conștiință ideea de Politică. Și nici atunci.

A trăi în cuplu înseamnă a renunța premeditat la nemărginire. Orice gând, orice reverie, orice răgaz pentru meditație știi dinainte că se va termina brutal cu un „Unde-ai fost?” sau „La ce te gândești?”. La dracu’ mă gândesc.

Nu poți trece dincolo de nori când știi că cineva te așteaptă jos, pe Pământ, decât cu un ghimpe în inimă, cu o hemoragie care te secătuiește încet.

„Dă-le Doamne... ce să le dai? Dă-le un pântece care să nască înainte de vreme și țâțe seci!...” (Osea 9,14)

Toată povestea asta cu „maturizarea”, cu „formarea de oameni”, cu oameni care „formează” oameni, cu transmiterea „tradițiilor” și „principiilor”, adică a obsesiilor, fixațiilor și ipocriziilor, adică a bolilor mintale și sufletești multimilenare – cui folosește?

Nu omul îl formează pe om, ci Dumnezeu îl formează pe om...

Lăsați-vă în plata Domnului.

„Nu vă luați după rânduielile părinților voștri, nu țineți obiceiurile lor și nu vă spurcați cu idolii lor” (Ezechiel 20,18)

Dar asta poate fi spus și în afara ghilimelelor! Iată, e foarte simplu: Nu vă luați după rânduielile părinților voștri, nu țineți obiceiurile lor și nu vă spurcați cu idolii lor.
Alții cu ale lor

„Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său și tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său. Neprihănirea celui neprihănit va fi peste el și răutatea celui rău va fi peste el” (Ezechiel 18, 20)

Făceți-vă rost de o inimă nouă.

„Fugiți, scăpați-vă viața și fiți ca un nevoiaș desțărat în pustie” (Ieremia)

Două afirmații suspecte la Augustin:
1. cum că copiii caută instinctiv să dea nume lucrurilor (nici vorbă de așa ceva. când copilul întreabă „ce e asta?” el nu cere un nume, ci cere o explicație. Noi în schimb îi oferim un nume, adică o convenție, pentru că îl considerăm incapabil să înțeleagă o explicație. Dar cum să înțeleagă ce-i spunem noi, cînd el vorbește cu glas divin iar noi răspundem cu glas omenesc?)
2. omul ar fi superior animalului prin aceea că e capabil să primească porunci - !!! (în De libero arbitrio)

Ei îți cer mereu să fii „sigur pe tine”. Sigur pe tine pentru ca ei, cei care te educă, să-și poată sprijini Prostia pe această „siguranță”. Ei vor să știe cu exactitate cu cine au de-a face, ca să poată hotărî: Îl ucidem sau îl idolatrizăm? Asta e tot ce-i interesează. Trebuie să fii sigur pe tine, adică să ai și tu fixațiile tale, obsesiile tale, minciunile tale – într-un cuvânt îți cer să fii asemenea lor, unul de-ai lor. Atât și nimic mai mult. Ei știu că nimic nu e „sigur” pe lume, că totul este de fapt în mâna divinității, dar pentru că ei, de milenii, își trăiesc viața cu gâturile înțepenite și numesc această rigiditate „siguranță”, îți cer și ție să fii „sigur” pe tine, ca să te smulgă din legea divină și să te prindă în legea lor, omenească. Asta e „educația”, atât și nimic mai mult.

Fii sigur pe tine înseamnă aruncă Poezia la gunoi și înghite legea noastră omenească, termină cu visele și reveriile și înghite căcatul nostru că și noi am înghițit căcatul părinților noștri amin

„Dar tu încinge-ți coapsele, scoală-te și spune-le tot ce-ți voi porunci. Nu tremura înaintea lor, ca nu cumva să te fac să tremuri înaintea lor!” (Ieremia)

CA NU CUMVA SÃ TE FAC SÃ TREMURI ÎNAINTEA LOR!!!

„Căci gândurile mele nu sunt gândurile voastre și căile voastre nu sunt căile mele, zice Domnul” (Isaia 55,8)

Dar oamenii vor prefera mereu durerea mântuirii, pentru că durerea e concretă, dă iluzia vieții, pe când mântuirea e vid, dă iluzia morții (Cioran)

„Ei nu pricep și nu înțeleg, căci li s-au lipit ochii ca să nu vadă și inima ca să nu înțeleagă. Nici unul nu intră în sine însuși și n-are nici minte, nici pricepere” (Isaia 44,18)

Nici unul nu intră în sine însuși și n-are nici minte, nici pricepere.

„El a crescut înaintea Lui ca o odraslă slabă, ca un lăstar care iese dintr-un pământ uscat. Nu avea nici frumusețe, nici strălucire ca să ne atragă privirile și înfățișarea lui n-avea nimic care să ne placă. Disprețuit și părăsit de oameni, om al durerii și obicinuit cu suferința, era așa de disprețuit că îți întorceai fața de la el și noi nu l-am băgat în seamă. Totuși el suferințele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra sa și noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu și smerit. Dar el era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste el și prin rănile lui suntem tămăduiți” (Isaia 53, 2-5)

Este oare aici vorba numai despre Isus? Nu cumva este vorba despre toți disprețuiții și părăsiții lumii? Poate oare un singur om părăsit și disprețuit să spele în sufletul lui toate mizeriile omenești multimilenare?

„Scoate afară poporul cel orb care totuși are ochi și surzii care au totuși urechi” (Isaia 43, 8)

„Flăcăii obosesc și ostenesc, chiar tinerii se clatină; dar cei ce se încred în Domnul își înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii, aleargă și nu obosesc, umblă și nu ostenesc” (Isaia 40,30)

„... căci roua Ta este o rouă dătătoare de viață și pământul va scoate iarăși afară pe cei morți” (Isaia 26, 18-19)


Vântul e o bucurie atât de delicată încât orice intensificare a lui mă scoate din minți.

Acest întuneric cotidian în care stingeți sufletele copiilor, ca și cum ai strivi o țigară în scrumieră.

4 aprilie 2007 Președintele Iranului eliberează 15 deținuți britanici militari drept cadou de Paște pentru Marea Britanie. N-am auzit niciodată de un gest echivalent din partea creștinilor. La televizor știrea e prezentată lapidar. Tăcere absolută a anal-iștilor de talkshow...

Nu este oare Isus cel mai guraliv dintre părăsiții și disprețuiții lumii?

Prostituție fraternitară (la Baudelaire)

Ca să nu îmbătrânești presupun că trebuie, tânăr fiind, să accepți senzația de bătrânețe ori de câte ori te vizitează, să o lași să te învăluie, să vorbești cu ea, să o ții de vorbă până când pleacă. Pentru că pleacă.

Lumea este a celor care vor nu a celor care pot (Göethe)... dar eternitatea este a celor care pot dar nu vor și mai ales a celor care vor să nu mai vrea nimic.

„Nu lăsa povățuitorul în calea iubirii să stea
Povața e doar o cale a minții, nicidecum temelia ei” (Fuzulî)

„Căldura aerului îmi dă naștere
Dar, în schimb, eu o distrug,
Așa cum femeia îl întâmpină pe bărbat
Cu puterea pe care o ia de la el” (Kahlil Gibran, Cântecul ploii) – esența căsătoriei

Există un vampirism subconștient care se declanșează la femeia îndrăgostită. Există o hemoragie provocată în sufletul bărbatului. (Presupun că și reciproca e valabilă, deși, în cazul meu am simțit mereu că, în dragoste, pierd materie sufletească, nu că aș dobândi.) Ãsta este adevăratul risc al muncii de poet, de gânditor: vezi orori invizibile pentru ceilalți

Adultul numește sila și scârba de lume a copilului „timiditate” și caută cu orice mijloace să o înăbușe. Asta este „educația”.

Un copil este „timid” față de un adult exact în măsura și în felul în care un om cinstit e „timid” față de un mafiot. Educația nu este decât o racolare a sufletelor curate.

Dorința de autosuprimare, neantul interior, sentimentul zădărniciei și deșertăciunii a tot și a toate trebuie să aibă un scop și o explicație foarte precise, pentru că revin în conștiință cu prea multă precizie, ca un ceas, și, în plus, de cele mai multe ori, fără nici o explicație verosimilă.

Ceea ce mă deosebește de Cioran este că eu nu cred și nu dau vina pe „fatalitate” ci cred și dau vina pe nelegiuirea și obtuzitatea celor care au scris și perpetuează legile omenești și mai ales cred și acuz Prostia celor care cred în ele, le repetă și le inoculează copiilor fără să le judece și adesea fără ca măcar să le cunoască.

- Ce faci azi?
- Mă duc la mormântul copilului din mine.

Toate energiile le luăm de Dincolo. Somnul.

„Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” – mesajul subliminal al oricărei neveste; adică
Șanțul
Minciuna
și Moartea

„Căci Eu sunt Domnul, care v-am scos din țara Egiptului ca să fiu Dumnezeul vostru și să fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt” (Levitic 11, 45)

„Din ceață mereu avansează egale contrariile” (Whalt Whitman)

25 aprilie 2007 Vis cu un vapor roșu fără comandă. Sunt la bord ca pasager. Furtuna, tangajul, firicelele de apă strecurându-se pe sub perdele și ciocnirea brutală de mal.

Căcatul iese mereu la suprafață, mereu în evidență, pentru că, spre deosebire de diamant, plutește.

Inimă de om: În Pakistan se organizează lupte între urși și bull terrieri. Pentru a asigura un „echilibru” al luptei, pentru ca lupta să fie „cinstită”, urșilor li se smulg ghearele și dinții.

Pe bicicletă viteza maximă o atingi atunci și numai atunci când NU pedalezi.

Baudelaire se întreabă dacă numărul sufletelor este finit sau infinit. Desigur are în vedere transmigrația. Cu alte cuvinte, dacă numărul sufletelor care se reîncarnează e constant, atunci cum se face că numărul indivizilor crește de la o generație la alta? De unde își iau materia sufletească indivizii noi care se nasc? Răspunsul este simplu: din aceeași Sursă. Astfel înât devenim din ce în ce mai mulți, mai proști, mai legume, mai afazici, mai dizmorfici, mai autiști, suflete din ce în ce mai diluate, mai slabe, mai secătuite, mai putrede. Este ceea ce se întâmplă sub ochii noștri dar nu vrem să vedem pentru că suntem și noi printre aceste deșeuri umane. Pelteaua se subțiază. Până când? Cine poate ști?

Siluitoarele de îngeri își ridică blasfemia la rang de misiune, de datorie, de destin.

Încercăm să-l reconstituim pe Dumnezeu reunindu-ne, trăind împreună, înghesuiți unul în altul ca oile, pentru că suntem mădularele lui, dar nu mai reușim decât să ne sfâșiem – pe noi și pe El totodată.

Copilul ține ochii în pământ nu din timiditate ci pentru că nu vrea să te vadă, îi e silă de tine.

Crezi poate că singurătatea e o curvă, că te poți duce la ea oricum și oricând? Trebuie să o meriți, Bertrand, trebuie să o meriți.

Epitaf: „Aici odihnește tot ce a fost muritor din Albrecht Dürer”

Omul – o efemeridă de oțel (Cioran)

Un comentator National Geographic spune că chinezii nu îndrăznesc să răstoarne comunismul din pricina traumelor ideologice pe care și le-au creat în timpul revoluției culturale. Într-adevăr, pe care și le-au creat din josnicie și isterie. Fiecare are exact ceea ce merită.

Adultul zâmbește condescendent atunci când copilul spune „viața mea”, când îndrăznește să vorbească de propria lui viață. Zâmbește pentru că știe că acel copil urmează să nu mai aibă nici un fel de viață.

În „civilizație” a face un copil înseamnă a-ți externaliza reperul interior. De fapt toate reperele interioare. Fugi de răspunderea față de propriul tău suflet (care ți-a fost încredințat de Dumnezeu), emanând un alt suflet care să-ți absoarbă toată ticăloșia, toate abjecțiile și dejecțiile, toate tenebrele pe care n-ai fost în stare să ți le stârpești.

Frivolitatea, agitația fără sens, nerăbdarea, logoreea, toate aceste minunății (aparent frivole) caracteristice celor mai multe femei își au rădăcina într-o neliniște metafizică cât se poate de autentică. Ele știu, undeva, în adânc, că aducerea de copii pe această lume, dominată de gândirea politică, e o nelegiuire, o nelegiuire la care sunt condamnate și, deschiderea subiectului fiindu-le cu desăvârșire imposibilă, somatizează, acumulează, pierd controlul.

Sigur că în lumea asta legile omenești înving mereu legea divină. E ca și cum l-am pune pe Cioran în ring să lupte cu Mike Tyson.

Ce vreau de la tine? S-o iau pe mă-ta de mână, să ne întoarcem în timp și să te mai facem o dată. Mă urmărești?

Ce cer? Cer demisia tuturor: a politicienilor, a cerșetorilor, a curvelor, a scriitorilor, a vatmanilor, a bucătarilor, a elevilor, dar mai ales cer demisia mamelor. Să piară această funcție perversă, perfidă din nomenclatorul funcțiilor omenești.

„E bun? Îți place?” te întreabă bucătăreasa. Ca și cum ce mănânci vine de la ea.

„...și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri” Care „greșiți”? (Nu știi ce crime și ale cui ispășești cu aceste insomnii)

Nu dezbinare voiesc, ci risipire: Factorul anticoagulant.

Dacă căsătoria ține de suflet, de sentimente, etc, de ce evenimentele majore care țin de ea se rezolvă la tribunal, la un loc cu hoții de buzunare, criminalii și impostorii?

Noi creștem odată cu țara?
Nu cumva ne ducem dracului odată cu ea?

Reclamă la un magazin de bijuterii: „Be in time!”. Ei bine nu, eu vreau să fiu out of time; out of time and space. Cine mă poate împiedica?

7 mai 2007 Căzătură zdravănă cu bicicleta, care m-a scos brusc dintr-o stare de angoasă, deprimare ce mă ținea de mai multe zile și nopți. De mi-ar da Dumnezeu, măcar din când în când, asemenea zdruncinături.

„Oare tu pe care drum
te-ai pierdut?
Care reci, tăcute lumi
te-au cerut?” (Celelalte cuvinte)

O scriere reușită trebuie să conțină cel puțin un adevăr otrăvitor din care cititorul să muște fără să-și dea seama.

Totul în „educație” e organizat de așa manieră încât să simți „satisfacție” numai prin acumulare (de experiență, de bani, de funcții, de titluri, de copii, de femei, de cărți publicate etc) – ca și cum ai cuceri lumini noi (de fapt totul e în tine de la bun început) – încât ajungi la un moment dat să confunzi fericirea cu acumularea. Și te afunzi, zi după zi, an după an, în Întuneric.

Toate instrumentele funcționau perfect, dar pilotul nu putea să redreseze avionul - pentru că nu vedea linia orizontului....

În loc să se străduiască din toate puterile să le explice cât de vagă, de independentă de voința noastră ne e viața, părinții fac taman pe dos: inventează certitudini, se dau ca exemplu – și apoi plâng. Plângeți fraților. Cine să lupte cu Prostia voastră?
Dacă gnosticii nu erau decât niște secte, atunci Biserica nu e decât Marea In–sectă.

„...Eu Iosif, mergeam fără să înaintez nici-un pas. Am privit aerul și l-am văzut încremenit de uimire. Am privit bolta cerului și am văzut-o nemișcată. Păsările își încetaseră zborul. Am privit pe pământ și am văzut câțiva oameni așezați în jurul unui blid, gata să mănânce. Dar mestecând nu mestecau, luând dumicatul nu-l luau și ducându-l la gură nu-l duceau. Toți stăteau cu ochii spre cer. Era și o turmă de oi la păscut, care însă nu se mișca din loc. Păstorul ridicase toiagul, dar mâna îi încremenise deasupra capului. Am privit spre râu și am văzut cum stăteau iezii cu boturile aplecate, dar fără să bea. Apoi, dintr-o dată, toate-și reluară mersul lor firesc...”

Ce relevanță are faptul că în această clipă scriu ceva „coerent”, „dovedesc” „echilibru” etc – când în orice clipă următoare pot să mă țicnesc?

Avem în față nu viața ci resturile vieții!

Politica nu e o fatalitate ci doar un obicei prost, o lepră care trebuie să cadă – chiar dacă odată cu corpul.

Acrobațiile psihice la care sunt constrâns ca să-mi păstrez.... ce?

„Din bucata mea de pâine
a mușcat un om și-un câine
Câinele mă recunoaște
Omul nu mă mai cunoaște”

O priveam așa cum privești un mormânt proaspăt: cu strângere de inimă și ușurare totodată.

Asfalt – adică ștergerea urmelor.

Treceau bezmetici pe lângă mine, alergând înainte, mereu înainte, în capcana numită Rândul Lumii – nici n-am apucat să strig măcar unuia dintre ei – Frate!

Seara, din pat, iubita îmi spune: „Trage perdelele că mâine o să murim de lumină”

În relațiile de serviciu, șeful nu devine mai tolerant, mai binevoitor față de cei vechi atât din pricina unei anume „înțelepțiri” a acestora, sau a experienței și profesionalismului, cât mai ales în funcție de măsura în care aceștia sunt dispuși să participe la complot, la torturarea psihică a celor mai tineri, a celor care „vin din urmă”. Nici măcar rezultatele economice nu-l interesează atunci când se pune această problemă. Este dispus să renunțe la un profesionist de primă mână și chiar la rentabilitatea firmei dar nu la torturarea psihică a „tinerelor speranțe”. („Lasă că și noi am trecut prin asta. Se călește.”) Există o ură subconștientă de proporții apocaliptice care dă măsura idioțeniei congenitale a acestei specii.

Privește cum se învelesc în căcatul călduț al consacrării. Parcă fac împachetări cu nămol la Eforie.

Faptul că motoarele mașinilor pornesc dimineața mi se pare neverosimil.

Toate aceste luuungi, nesfârșite pauze de ... inspirație (?) ești tentat să le consideri trândăveală...

Neamestecul în treburile propriei vieți, stârpirea evenimentelor...

Ești impulsiv până la sânge. Totuși arăți și te comporți ca cel mai liniștit ascet. E și ăsta un mod de a te minți pe tine însuți...

Percepția pe care o aveai în copilărie asupra destinațiilor... „Am ajuns!” ți se spunea mereu – dar nu ajungeai nicăieri, niciodată...

Pe câmp, undeva între Găiești și București – o casă care m-a dus cu gândul imediat și foarte precis la Tolstoi. De ce?

„Niciodată să nu uităm de cei mai triști ca noi”
Copilul nu se gândește la cei mai triști ca el. Nu poate concepe o tristețe comparabilă cu a sa – pentru că în el divinul domină încă (Eu sunt ceea ce sunt, spune și Dumnezeu și copilul). Sigur că e frumos să te gândești mereu la cei mai triști ca tine, dar esențial este ca mai întâi să-ți investighezi propria tristețe, toate nuanțele, valurile, spiralele ei... Și apoi, concepția omenească (antidivină) potrivit căreia trebuie să-i ai în vedere pe cei mai triști ca tine, nu e atât de respectabilă pe cât s-ar crede, pentru că gândul la cel mai trist ca tine îți dă o senzație de confort, te crezi mai fericit ca el. Ca să nu mai vorbim că ideea în sine, de a te gândi la cei mai triști e o idee politică.
Gândește-te la tristețea ta ca să poți vedea bine tristețea altora.

Când ești îndrăgostit ești responsabil de partea divină a celui pe care-l iubești. Nu de partea omenească.

Nu există cu adevărat acțiune gândită, pentru că timpul acțiunii exclude timpul gândirii. În asta constă supremația non-acțiunii.

Nu existența ți-o câștigi prin muncă („munca nu e decât sarea care conservă sufletele mumificate”) ci dreptul de a trăi printre ei, de a fi „acceptat” de ei, de gorilele epilate și parfumate, cu cravată și mânecuțe scrobite.

Modul idiot de a asimila bunătatea cu „a dărui” – idolatrizarea simțului proprietății, al posesiunii (Nu pot fi bun decât dacă apelez la ceea ce am?)

Mutul care aude suferă mai mult decât mutul surd (Sfânta Tereza)

Dragostea nu e decât absența urii. De aceea o întâlnim atât de rar.

„Când s-o lipi ceva de tine?” spune mereu părintele care-și educă odrasla. De ce ar vrea un suflet curat, bine intenționat, să „lipească” ceva de un alt suflet? Binele nu are aderență, nu se lipește și nu vrea să se lipească.

Autism academic: „În zadar spun țeranii că pâinea nu le ține de foame. Aceasta este o greșelă, pote pentru că pâinea nu le dă senzațiunea greoaie ce le-o dă mămăliga și pe care ei o numesc săturare” – din „Igiena țeranului”, Raport către Academia Română, profesor doctor N. Manolescu, 1895.
Există la acești indivizi o artă a inventării și impunerii cu forța a unor realități paralele.

Tendința de a-ți da „și haina de pe tine” ține mai mult de dorința de autodistrugere decât de dragoste.

Distanța față de moarte nu se măsoară în ani. Ești tot timpul vieții la fel de aproape de ea.

„Treci” peste greutăți, sau ești împins, târât peste ele?

Nu lene ci GUST pentru non-acțiune.

Obosit de prea multe încremeniri.

Orice remușcare, tulburare legată de „neîmpliniri”, întârzierea „realizărilor” etc ține exclusiv de halucinația externă în care trăiești și care ți se impune. Nu are absolut nimic de-a face cu ființa ta.

De ce nu ni se spun în Școală adevărurile esențiale, simple? De exemplu, de ce nu ni se spune de la bun început că trăim într-o lume în care proștii sunt majoritari? Este oare Școala cu adevărat interesată de stârpirea Prostiei omenești?

„Robul” lui Dumnezeu? Dar nu suntem robii lui ci reprezentări, părți componente, creaturile lui, în orice caz nu sclavi. Ideea de sclav e o idee exclusiv Politică. Este o idee omenească nu divină. Suntem proprii noștri sclavi, sclavii Prostiei noastre, nu ai lui Dumnezeu. Dumnezeu nu de sclavi are nevoie. Punem pe seama lui Dumnezeu idei care se nasc în creierele și inimile îmbuibaților.

Mușchiul mental.

Un adult care, deși știe valoarea copilului său, totuși îl obligă să și-o dovedească „practic” în public comite cel mai mârșav act de necredință.

Gândul că chinurile mele ar putea servi pentru alungarea plictiselii lui X sau lui Y, îmi adâncește pofta de mormânt, cultul muțeniei, al non-acțiunii cu orice preț.

Ideea că Dumnezeu dă fiecăruia dintre noi „un dar”, o calitate specială și apoi ne pune pe toți la un loc ca să vadă ce iese din asta mi se pare ridicolă și suspectă...

Clipele acelea când musteai de veninul lor (și de al tău)... nu există stare mai prolifică decât aceea.

Despre Maria Antoaneta știm că a spus să se dea poporului cozonac dacă nu e pîine și mult mai puțin faptul că poporul, măria sa poporul, în timp ce era întemnițată, îi flutura în dreptul ferestrei capul decapitat, înfipt într-un băț al celei mai bune prietene a sa.

Nimeni nu știe exact ce e Sfântul Graal, nici foarte precis care e boala care l-a ucis pe Eminescu, nici cine a scris cu adevărat Iliada și Odiseea, dar există oameni plătiți de Sistem care cu nerușinare îi lasă pe copii să creadă că aceste incertitudini sunt bineînțelesuri.

Cum să compar „certitudinea” „consacrării” cu perspectiva, chiar și ipotetică, a zborului printre stele de după moarte? Pentru care dintre aceste două perspective trebuie să mă pregătesc, să depun eforturi, energie etc?

Problema nu este ce cauți TU în viața mea, ci ce caut EU în viața mea.

Impresia persistentă că epoca pe care o trăiesc eu, cu oamenii pe care îi văd eu, cu principiile de funcționare pe care le văd și le trăiesc eu – nu poate face parte din istoria omenirii, oricât de mârșavă ar fi fost ea în orice timp, că toată această poveste nu e decât o glumă sau o halucinație care trebuie să dispară înainte să înnebunesc. Ori ea, ori mințile mele – aici e lupta.

Îmi fac semnul crucii – adică desenez pe propriul meu trup imaginea instrumentului de tortură cu care Iisus a fost asasinat de niște indivizi și de o epocă cu care n-am nici o legătură – îmi asum într-un fel această crimă, o consfințesc, în numele „dragostei” de semenii mei – adică de asasinii lui Iisus... sus – jos – dreapta – stânga... Asta ne învață Biserica: să ștergem, din generație în generație urmele crimei pe care am comis-o

Calul, dacă își rupe glezna, este ucis, eliberat. Nu pricep de ce nu am și eu dreptul la un tratament asemănător.

Noțiunea de „responsabilitate” e o utopie. Faptul că acționăm, că am ales Acțiunea în locul Gândirii este suficient ca să demonstreze imensa noastră iresponsabilitate față de Dumnezeu și față de noi înșine.

Dacă gânditorii din vechime erau niște „neevoluați”, rudimentari etc iar fătălii parfumați, cu cămăși scrobite și cravată, cu eprubetele și calculatoarele lor sunt rezultatul evoluției, atunci într-adevăr nu există viață dincolo de moarte.

Din punct de vedere al evoluției istorice a sufletului omenesc, semnificația disprețului pe care Paul McCartney l-a dovedit în răspunsul pe care l-a dat reporterului care-l întrebase ce părere are despre asasinarea lui John Lennon (care tocmai avusese loc) este cel puțin la fel de năucitoare ca cea a atentatelor de la 11 septembrie sau ca arderea Bibliotecii din Alexandria.

Fiecare numește capcana în care a căzut „destinul” său și oftează, se mândrește cu el și zâmbește cu „înțelepciune”.

Ce folos că Mohamad Ali a refuzat recrutarea? La ce a folosit din punct de vedere social noblețea acestui gest? La nimic altceva decât la o mică tresărire, urmată, ca de obicei, de întoarcerea la întuneric. Cine ne va întoarce pentru totdeauna către lumină?

Să-ți dorești să fii izbit de o mașină în speranța că șocul te va ajuta să iei decizia, să treci peste ezitări...

„Le travail, n’est pas le sel qui conserve les âmes momies?”
Munca nu este ea oare sarea care conservă sufletele mumificate (Baudelaire) Sunt fraze după care nu mai poți citi. Sari bezmetic din pat și te plimbi minute întregi, ore prin întuneric, ca o stafie... sau rămâi atârnat de tavan, ca un liliac

Sunt „necunoscut” pentru că n-am lucrat suficient sau pentru că cei care ar trebui să mă cunoască nu au îndrăznit să se apropie?

Cum să-i pretinzi iubitei câteva clipe de liniște, de singurătate, când tu, prin clipe, înțelegi eternități?

„Nu știe iarna să se îndure
de noi, copacii fără pădure”

Se ucid unii pe alții, își ard templele și casele, își ucid unii altora femeile și copiii nu pentru o idee ci pentru dreptul de proprietate asupra locurilor unde idolii au trăit și murit, sau pentru relicve, pentru partea materială a ideologiei lor. Ca și cum carnea și locurile ar conta, nu ideile. Imbecilitatea omenească e tratată pretutindeni cu respect, studiată academic, clasificată iar cei care încearcă să pună în discuție ideea sunt în continuare umiliți, marginalizați, arși.

Maturizarea – meșteșugul de a-ți clădi o formă competitivă de obtuzitate, cât mai înșelătoare pentru copii.

Nu mă mai satură, nu mă mai satisfac creaturile, îl vreau pe Creator. (E și asta o formă de lăcomie).

Acumulatorul telefonului mobil, pentru a-și atinge capacitatea maximă trebuie mai întâi descărcat complet. Întocmai ca sufletul.

Singura problemă reală a omului este că nu își întemeiază viața pe dragoste, ci pe resurse materiale, iar dragostea o privește ca pe un bibelou, ca pe o anexă, ca pe bomboana de pe tort. Această falsă înțelepciune părintească este adevărata lepră a aventurii umane.

Șocurile psihice sunt cu desăvârșire neglijabile câtă vreme nu le resimți fizic.

De cum am început să mă apropii de decizia retragerii mele în pustiu, într-o mănăstire, sau la o stână, aproape toate femeile de pe stradă au început să mi se pară neobișnuit de atrăgătoare. Un apetit sexual fără precedent mă inundă. Asta e soarta tuturor deciziilor mele.

Toate impulsurile caritabile față de semeni au la origine incapacitatea de a iubi.

Bach credea în familie, în legi (în legile astea omenești de aici de la noi) și în autorități. Odată obținută această convingere, rezultatul trebuie să fie un echilibru interior formidabil. E de înțeles prolificitatea lui. Dar cum să crezi în asemenea bazaconii?

Retragere, renunțare, retragere, renunțare ... mereu cu spectrul ratării deasupra capului. Și ce e „ratarea” asta? Ratare în raport cu ce? Cu legea omenească sau cu legea divină? Ratare în raport cu Dumnezeu sau cu oamenii? Alege odată!

Kalajnikov, la 87 de ani declară zâmbitor pe un post TV că el nu a inventat arma pentru a ucide ci „pentru ca să-mi apăr patria”!!!! Glorie eternă, medalii și onoruri pentru „subtilitatea” de doi bani a criminalilor, pentru nerușinarea marilor noștri mincinoși.

Nu cunosc gest mai măreț în lumea modernă decât refuzul îndârjit al lui Mohamad Ali de a pleca în armată.

10 iulie 2007. După 70 km de mers pe bicicletă pe caniculă, seara în pat, înainte de culcare, următorul gând: cât de „detașat”, de „senin” aș putea spera să fiu la ieșirea din această viață dacă, printr-o împrejurare neprevăzută, m-aș trezi brusc la un moment dat închis într-un coșciug îngropat la mare adâncime? Toate blestemele, furia și deznădejdea lumii într-un suflet care nu și-a dorit altceva în timpul vieții decât o trecere liniștită către Dincolo. M-am văzut strângând din ochi și din dinți, încercând cu îndârjire să-mi controlez respirația (inspir pe nas – expir pe gură) apoi scremându-mă să gândesc: să încerc să împing din toate puterile cu picioarele, ba nu, mai bine cu spinarea, în capac, în speranța că groapa a fost făcută de mântuială, că pământul e încă afânat. Apoi, prin nu știu ce minune, reușesc să înfig în sus, la nivelul gurii, un fel de tub care ajunge la suprafață (sorb și scuip pământ, în cele din urmă simt gustul aerului de afară). „Sunt aici idioților” răcnesc din răsputeri. Aud pași – o mână vânătă ține o pietricică deasupra deschizăturii tubului și apoi o înfige cu sete. Și pașii depărtându-se în grabă.

Ce să mi se mai rupă când sunt născut cu inima ruptă? O fisură la a cărei adâncire de fiecare clipă asist neputincios.

Ei nu mă văd așa cum sunt: un mic dac plutind pe o frunză de lotus.

Prietenul meu Dănuț de la scara B și-a instalat pe balcon o cameră de luat vederi pentru PC cu care monitorizează venirea Morții.

Toate guvernele ar trebui să fie obligate ca pe teritoriile țărilor lor să instituie rezervații în care să fie respectate doar legile naturii. (Nu ca cele ale indienilor, pentru că acolo exista constrângere). Cei care vor să trăiască după legile naturii și în afara legilor omenești să aibă unde se duce fără să fie hăituiți, umiliți, chinuiți etc. După ce e învățat să citească și să scrie, copilul să aibă șansa de a opta pentru legile omenești sau pentru legile naturii, fără să fie acuzat de infantilism. Să se înceteze cu teroarea exemplului negativ de tipul „altfel nu se poate”. Există sinucideri, există oameni de valoare ratați, există depresii cataclismice și catastrofe sufletești (de care nimănui nu-i pasă cu adevărat), numai și numai din acest motiv – că individul este dezinformat sistematic pe tot parcursul „educației” în legătură cu dualitatea lege omenească – lege divină. Să se desființeze granița asta stupidă și artificială care există între oamenii „normali” și cei „duși cu pluta” – pentru că nu știm cu adevărat care sunt normalii și care ceilalți.

„Simt tristețea pe care o răspândesc ochii mei mari deschiși în obscuritate. Aș dormi să uit, aș dormi” (Jeni Acterian)... „O răspândesc” e mai mult decât „o emană”. E o notă de erotism aici.

Tot ce ne rămâne de sperat e ca odată cu acutizarea cretinismului colectiv, cu întinderea acestei lepre pe care o numim civilizație, să crească proporțional numărul de introvertiți, de izolați, de singuratici (și el chiar crește – dar nu văzând cu ochii, pentru că ochii noștri sunt înecați în albeață) care să scrie și să învețe să guste savoarea singurătății și care, prin pasivitate, să carieze din interior orice formă de organizare politică. Să se termine odată cu imbecilități precum „interes public”, „patriotism”, „comunicare”, „interacțiune umană”, „facere de bine”, „caritate” și toate celelalte obtuzități caracteristice sufletelor castrate și să se amplifice însingurarea, meditația, melancolia și chiar tristețea (la cine e capabil). Dacă acest fenomen ar căpăta proporții globale, ar fi singura șansă de supraviețuire a sufletului uman.

Cea mai puternică armă împotriva Politicii este indiferența.

Întrebare pentru Cioran: Când, în loc de „Garda de Fier” scriai, acolo, în însemnările tale periodice din caiete, „Iron Guard”, te excitai puțin, nu-i așa?

„Milă” creștinească: În Suedia, în vremea isteriei colective pe tema vrăjitoriei, unele din nefericitele condamnate la arderea pe rug aveau parte de o anume indulgență: li se punea în jurul gâtului praf de pușcă înfășurat într-o cârpă.

La fiecare revelion senzație de acumulare de moloz.

Un Cioran citind „Respirări”. Ce pasăre s-ar naște din această împreunare?

Copiii nu au nevoie de minciuni ca să se despartă.

Eliade, Camil Petrescu, Þuțea, net inferiori lui Cioran, pentru că au căutat gloria lumii, au stat grupați, în nesingurătate – se distinge cu claritate din jurnalul lui Sebastian. Acolo Cioran apare ca o umbră – așa cum a apărut și pe lume... și cum continuă să bântuie

Legea omenească restricționează, condiționează accesul la sex pentru că legea omenească restricționează, condiționează accesul la divinitate...

Orice cale spre Paradis este atent identificată și blocată de legea omenească... singurătatea și sexul descurajate, restricționate prin lege.

Focul doare. Apa nu doare. Totuși apa învinge focul...

Vrei să „înveți” cât mai multe limbi străine. La ce bun, de vreme ce pe tine te interesează poezia ideilor nu a limbii. Câte vieți ți-ar trebui ca să pătrunzi în poezia limbii... spaniole să zicem? – me muero

Murdărirea sufletului ei o numesc „sacrificiu de sine”

Civilizație: întărirea și perfecționarea continuă a sistemului de recrutare și secătuire a energiilor sufletești individuale și slăbirea, diluarea (direct proporțională) a sistemului și criteriilor de decantare a valorilor.

Dragostea ne e dată ca să învățăm să apreciem ulterior singurătatea, la adevărata ei valoare, după cum viața ne-a fost dată ca să învățăm să apreciem etenitatea... ceea ce, acolo sus, numeam plictiseală... Ne era lene, ne plictisisem de atâtea spații, de atâtea nemărginiri și atunci am fost trântiți în viață – am primit ceea ce am meritat.

Þi-e silă de ei pentru că ești aidoma lor. Dreptul la silă.

Lectio – Meditatio – Oratio – Contemplatio (Guig din Chartres)

Rugăciune la Frăsinei: „... miluiește-Te de poporul acesta care așteaptă de la tine mare și bogată (!) milă.” – așteptați fraților, cine vă împiedică?
... la încheierea slujbei preoții s-au rugat de nenumărate ori pentru „conducători”, preafericiți, pentru cei care călătoresc pe ape și pe pământ etc etc, numai pentru copii nu.

La Pahomie, rugăciune călugărească : „... Ascultă-mă, ca să nu mă rușinez că am avut nădejdea la Tine...” Și dacă ai să te rușinezi ce? Șantaj, escrocherie. O abordare absolut rușinoasă a ideii de divinitate. Și este abordarea oficială! Cine ești tu în raport cu Dumnezeu ca să-i poți pune condiții pentru nădejdea la El? Rugăciuni care nu fac decât să cerșească. Cerșetorie cu coada sus.

Am nevoie de zile și zile de drum singuratic, fără baie, fără săpun ca să-mi amintesc de propriul, adevăratul meu miros. (Dacă transpirația nu-ți pute atunci înseamnă că păstrezi mizeria în tine)

6 august 2007, la radio, în autobuz, cineva vorbește despre „mașina de tocat vieți a sistemului spitalicesc” Dar nu doar de spitale e vorba.

Dacă vezi lumea de Dincolo în ceafa unei fete sau în fundul unei peșteri cu lilieci – asta n-are absolut nici-o importanță. Important este să nu-ți lași ochiul să lenevească.

Așa cum printre stele există stelele fixe, așa printre oameni indivizi imobili, paralizați, stupefiați, care nu fac altceva decât să macine în sufletele lor nelegiuirile legii omenești, care stau și spală în sufletele lor mizeriile altora. Persecutați, disprețuiți, acuzați permanent de lene și delăsare, ei sunt ecologiștii gloatei. Fără ei motorul s-ar cala și gloata ar face o imensă implozie. Fără acești singuratici cantitatea de Prostie care există la nivel global ar sufoca instantaneu orice respirație omenească.

Tristețea – o sursă mai sigură de liniște, echilibru, stabilitate decât fericirea...

Sistematizarea în scris înseamnă dogmatism, gândire politică. Orice structură scrisă bine argumentată, cu introducere, cuprins și încheiere, chiar și o poezie de câteva strofe, poate fi transformată oricând de puzderia de minți bolnave care colcăie pe lume în program politic. Pledez pentru supremația fragmentului, a delirului, pentru că el se adresează expres și foarte precis sufletului individual, deci nu poate fi spurcat de gândirea politică

august 2007. Am pierdut nostalgia pentru vremurile pe care nu le-am trăit. Când văd în poze sau la televizor imagini de la începutul secolului trecut de exemplu, care înainte mă încântau, mă făceau să cred că aș fi fost fericit acolo, mă simt ca și cum aș privi ultimele știri la telejurnal. Nici în antichitate nu m-aș fi simțit acasă. Pe scurt nu m-aș fi simțit acasă în nici-un timp de după apariția Politicii.

Franz Jägerstrütter – un țăran austriac care l-a înfruntat pe Hitler și care a fost executat pentru că a refuzat să ia arma în mână – lăudat fie-i numele în veci...

„Așa e soarta boului – vițel adult
să stea la poarta noului
nițel mai mult” (Marcel Breslașu)

Pe calculator, pe unul din textele mele, dau „search” pe „isteț”. Îmi găsește de nenumărate ori „tristețe”.

Orice nou-născut e o poezie avortată. A face un copil înseamnă a avorta o poezie sau o bună bucată din poezia din tine.

Să rămâi în amintirea oamenilor ca o dâră de sânge la colțul gurii unei femei frumoase ...

Preocuparea de a ne autoperfecționa, de a ne desăvârși, de a ne amputa defectele, este în sine o dovadă că suntem plămădiți în jurul unui nucleu perfect (la care trebuie să ajungem) și că nașterea este un act impur, un proces inferior, prin care acest nucleu perfect este luat - ca atare – târât în jos, învelit în deșeuri și scuipat pe pământ. Despre ce fel de „sfințenie” poate fi vorba în cazul mamelor?

Timiditatea, pofta de tăcere, de singurătate, toate astea își au izvorul în rușinea de a te fi născut. Să vezi în buzele pe care le săruți viermii care nu peste mult timp le vor locui și într-un fir de păr de pe marginea chiuvetei viitorul tuturor nou-născuților lumii...

Căței nou născuți în mormântul tatei, ca într-un uter...

Quasimodo bătând cu pumnii în clopotele de la Notre Dame...

Oamenii divini nu au cum să se facă cunoscuți lumii și nici nu ar avea de ce. Este neîndoielnic faptul că au existat și există pe lume oameni mult mai apropiați de divinitate decât Iisus, Buda sau Socrate dar care au avut decența să nu-și exteriorizeze durerea...

Ce fel de liniște și ce fel de loc („stai locului”) aici, pe Pământ, poate spera să găsească unul care simte cu toate energiile sale vitale că reîntoarcerea la Vârsta de Aur e perfect posibilă, că se poate trăi la distanță de semeni, în preajma zeilor, că înșiși zeii nu sunt altceva decât oameni ca mine și ca tine, care au trăit aici, pe pământ, înainte de apariția ideii de Politică...

Răul nu locuiește în inimă (afirmația e cât se poate de vulgară). Ingredientele Răului da, dar Răul în sine nu. Răul se declanșează, este rezultatul unei reacții chimice (pe care Politica și deci implicit Biserica au grijă să o declanșeze). Interacțiunea cu lumea exterioară, interacțiunea cu celălalt, ieșirea din sine, doar asta naște Răul.

„La gândul morții avea așa o bucurie și consolare spirituală încât izbucnea în plâns. Această stare deveni atât de obișnuită, încât înceta să se mai gândească la moarte pentru a nu mai putea fi atât de puternic consolat” (Ignatio de Loyola)

„Libenter suffertis insipientes” (îngăduiți-i cu bucurie pe cei fără minte). Cine putea debita o asemenea gogomănie dacă nu un agent electoral precum Sfântul Pavel? Pe idioți ori încerci să-i luminezi ori îi lași în plata Domnului, dar să-i „îngădui”, adică să trăiești alături de ei, să le suporți respirația zi de zi, la ce bun? Ce scop poate avea o asemenea idee dacă nu unul politic? Orice om de bun simț știe că prostia e contagioasă. Atunci cum s-o „îngădui”, dacă nu pentru a trage foloase de pe urma ei, pentru a o manipula în interes personal sau de grup?

Iisus și, în general, toți întemeietorii de religii, prin tot ce au gândit și lăsat în urmă au căutat să stârpească ideea de Politică, dar au fost urmașii lor, nefericiții care și-au spus continuatorii lor și care, incapabili să înțeleagă esențialul, au transformat totul în latrina în care trăim astăzi.

De la „Fericiți cei săraci cu duhul” la „îngăduiți-i cu bucurie pe cei fără minte”. Ce-are sula cu prefectura?

„Îngăduiți-i” – formulare insinuantă, vicleană, perversă, duplicitară, caracteristică pentru trepăduși și lachei.

Beriah în ebraică înseamnă „Lumea Creației”. Ce monstruozitate!

„Jurnalul mișcărilor lăuntrice” al lui Loyola – un titlu genial, dar un conținut numai bun pentru cine vrea să înțeleagă arta de a nu spune nimic, de a plimba prin gură la nesfârșit câteva cuvinte („evlavie”, „lacrimi”, „sughițuri”, „liturghie”) și asta non-stop pe 60 de pagini. Fraze fără predicat, cascade de gerunzii; „evlavie” adică fanatism, idolatrie deșănțată.

„Yam Suf” în ebraică înseamnă „marea de stuf”, nu Marea Roșie așa cum a fost tradus în grecește (200 î.e.n.).

Ce vrea să insemineze asta?

„Rabinul Simon se așeză, plânse și apoi zise: Nenorocire dacă voi dezvălui aceste lucruri, nenorocire dacă nu le voi dezvălui” (Zohar)

Nu despre educație e vorba la Școală, ci despre civilizare (ceea ce e cu totul altceva)... topirea sufletelor de aur și turnarea lor în lingouri sfărâmicioase, aruncarea boabelor vii de orez în pilaf. Ministerul „Educației” e o înșelăciune. Educația începe cu prima presimțire a divinității după tot ceea ce e divin în tine a fost îngropat în dejecțiile civilizării forțate, instituționalizate. Când vorbim despre educație avem în vedere copilăria ca stare de spirit care trebuie consolidată, reînviată, nu ca în civilizare unde scopul este exact invers: „depășirea” copilăriei (ca stare inferioară în raport cu maturitatea). Un om „civilizat” nu poate fi inocent, iar fără inocență nu poate fi vorba despre divinitate, adică despre educație.

Aruncarea boabelor vii de orez în pilaf – adică deturnarea de la legea divină (încolțirea) către legea omenească (îmbuibarea)

„Una salus victis: nullam sperare salutem” (Una-i scăparea la-nvinși: să nu mai aștepte scăpare) – Vergiliu, Eneida

Înotul este singura formă de zbor care ne e îngăduită. Plaja – confluența între două lumi: una în care se poate zbura și alta în care nu. (De aceea la mare pescărușii ne amețesc)

Înțeleg să cumperi o casă, lucrul făcut de mâini omenești, dar cum să cumperi pământul de sub ea? Þărâna pe care o frămânți sub tălpi nu este brandul vreunei companii de ciment ci e „brandul” lui Dumnezeu. Lucruri ca acestea mă vor ține probabil toată viața departe de semenii mei. Oricât de mult i-aș iubi, asemenea întâmplări îmi cad ca un trăznet în suflet și mă paralizează.

Zvârcolirile din nopțile de insomnie prin ce altceva diferă de cele ale unui proaspăt decapitat decât prin intensitate?

„Bătea vântul cu pițigoi morți” (Valea Buzăului)

Peste tot stropi de spermă solidificată, închegată, expandată, țesută cu vine și oase, umplută cu sânge și îmbrăcată în carne și piele.

Viața e un lucru prea fragil, prea diafan, ca să ți-o iei în propriile mâini. Încearcă să o apuci și ți se va scurge printre degete.

De notat că Iov îl atacă pe Dumnezeu numai după apariția „prietenilor”. În fața nevestei, a copiilor, a singurătății nu cârtește. În schimb, cum apar prietenii ca să-l „consoleze”, cum se dezlănțuie. Răul apare la interacțiunea cu exteriorul, cu semenii, cu „aproapele”.

Adam și Eva au fost curați până au început să se împuieze. Ieșirea din singurătate, umplerea pământului cu stropi de spermă expandată, asta e „necurăția”, Răul în sine.

Vineri, 14.09.2007 ora 10.30 dimineața Mama mă surprinde pe balcon privind în sus.
- Ce faci aici?
- Mă uit la stele
- Hm, zice ea... nu mai sunt...

Cum poți să-ți asumi responsabilități față de un alt suflet? Cum altfel decât lăsând legea divină din brațe și îmbrățișând legea omenească. Cunoști tu natura acelui suflet, substanța din care e alcătuit, scopul apariției lui, natura zborului său? Cum poți lua asemenea nerozii drept „decizii”, decât refuzând pur și simplu să gândești și îngânând ca pe o rugăciune inepțiile debitate de alții?

„Nu mai făcea decât acele lucruri pe care se surprindea că le face deja” (Paul Bowles – Ceai în Sahara)

Oricât de frumoasă ar fi o toamnă, nu vom afla despre asta niciodată de la știri.

Citind Eneida am avut permanent impresia că acțiunea se petrece într-o sală imensă și întunecoasă.

„Ce frumoase sunt pe munți picioarele celui ce aduce vești bune, care vestește pacea, picioarele celui ce aduce vești bune, care vestește mântuirea” (Isaia 52, 7)