Nicu Covaci, Josef Kappl, Mircea Baniciu, Ovidiu Lipan "Þăndărică", Mani Neumann, Cristi Gram si Ionut Contras alcatuiesc trupa despre care nu se poate scrie, trupa care poartă, deloc întâmplător, numele de Phoenix. Numele păsării care renaște din prorpia cenușă spre a ne incânta cu trilurile ei.
Phoenix este, fără îndoială cea mai bună trupă românească din toate timpurile, restriștile vremurilor scindându-i de mai multe ori la rând, fiecare membru încercând în condiții deloc ușoare să-și urmeze destinul muzical. După câte am auzit și citit sunt cea mai iubită trupă de rock din România. Mă uit în sală... arhiplin. Public de la 15 până la 70 de ani, fiecare așteptând cu nerăbdare intrarea in scenă a celor șapte cavaleri ai rock-ului .
Intră Mani Neumann, violonistul german în mâna căruia vioara ia foc la orice piesă . Urmează Nicu Covaci : te uiți bine la el, nu se poate, e în același timp un artist puțin încărunțit cu niște ochi de adolescent care emană o putere și-o blândețe rar întâlnite laolaltă.
Mircea Baniciu : râde deschis și salută sala se vede că nu e mecanic nimic din gesturile lui... e acasă pescenă.
Ovidiu Lipan ,,Þăndărică'' ... ce mod ciudat are acest om de a scoate frumusete din durerea tobelor care urla de durere .
Suprizele continuă , si nu sunt singura care ar intreba : ce caută un balerin intr-o trupa rock?? Ei bine , Ionuț Contraș este , se pare , omul indispensabil deja al grupului , un fel de sistem full-option ( și nu o spun la modul ironic) pentru că , iată, are puterea de a duce in spate destule sarcini. In primul rând, manageriatul trupei ( datorita increderii totale pe care Nicu si ceilalti membrii o au in acest tânăr ) dar și voce sau chiar percuție.
Cristi Gram : aș putea spune, un talent unic prin felul său de a simți fiecare acord dar, mai ales, pasiunea cu care o face, intrecută poate doar de pasiunea pentru inghețată.
Josef Kappl : proprietarul unei perechi de ochi rar intâlnite, un spirit minunat care nu se sfiește să recunoască modul in care visa, pe băncile liceului, alături de colegul de bancă-Mihai Barbu- să ajungă un artist mare, schimbând autografe intre ei. A fost un vis : Josef – un mare chitarist , Mihai – un mare scriitor. Un vis care s-a indeplinit de ambele părți.
Despre ceea ce fac ei la un loc pe scenă, greu se poate scrie. E o pierdere să nu se asculte. Dacă-i asculți, poți deveni dependent.

În umbra marelui urs
Stau singur și mă-ntreb
De ce-am plecat de-acasă.
Să fie blestemul de veacuri,
Ce ne-apasă?
Căci n-am greșit cu nimic
Dar cât am pătimit.
Hulit am fost, fără rost,
De cei ce i-am iubit.

Apus peste apus,
Ce iute trece timpul.
Și zorile s-au dus,
Ce rece bate vântul.
Am așteptat înfrigurat
Să mă întorc-napoi,
M-ați judecat, condamnat,
Dar cine sunteți voi?

Căci timpul vostru s-a scurs,
În umbra marelui urs,
Dar ghiarele v-au rămas,
În orice-mbrățișare,
Astăzi doare sărutul pe obraz.
Dar dați-mi viața-napoi,
Ce-am risipit pentru voi,
Uitând de dor și nevoi!
Ani de pribegie, într-o mie,
Mult n-a mai rămas.

Căzut-au frunzele,
Le-a risipit furtuna,
Unde-s speranțele?
N-a mai rămas nici una.
Un gând subit, nerostit,
Mă-ncremenește-n loc:
Ce-am așteptat? Ce-am visat?
Nimic nu s-a schimbat.
...........................................
Au acceptat cu bucurie să-mi acorde interviul, am vorbit până și cu Mani Neumann, care mi-a cântat Ciocârlia la vioară... nu pot să vă spun decât că sunt URIAȘI!

pozele se afla la :
http://www.europeea.ro/atelierliterar/index.php?afiseaza_articol_nelogat=6063