agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-02-06 | | Veșnic grămătic la Cancelaria Domnească a Luminii “Părtașii Taborului” – de Doina Pologea Adevărata poezie creștină nu se poate întâmpina decât cu pâine și sare, pe un ștergar alb. Poate numai ea, “Veșnicia“care “s-a născut l-a sat” ( Lucian Blaga) să fie îndrituită să facă simplă întâmpinare, simplității luminii, “Lumina – ca un memento al zilei dintâi, / lumina – ca un memento al zilei din urmă” ( “Tabor” ). De aceea, întâmpin cu pâine și sare, pe un ștergar alb, volumul de versuri “Părtașii Taborului”, al grămăticului Doina Pologea, scriitor cu pana, și cu viața, la Cancelaria Domnească a Domnului nostru Iisus Hristos. Volumul - dedicat memoriei lui Patrel Berceanu, omul de litere care ne-a dăruit, între altele, “Lacrimi civile”, și “Planetă de poet”, tovarășul de viață, bucurie, și suferință, al Doinei, precum și al doinei cuvântului românesc, fie că s-a numit el poezie, proză, jurnalism, teatru dramatic, sau teatru de păpuși - apare la Editura Nico, din Târgu-Mureș, la sfârșitul anului 2007, cu sprijinul Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române, filiala Craiova. “Părtașii Taborului” își află lansarea la Penitenciarul de Maximă Siguranță, Craiova, acolo unde libertatea este atât de scumpă, pentru că este plătită cu ani de viață, și pentru că un loc de muncă omenesc poate fi, pentru oamenii liberi, chiar mai scump. După întâmpinarea cu pâine și sare, poftesc oaspeții “Părtașilor Taborului” în casă. Telefoanele mobile se lasă la intrare. Se trece printr-un toc de poartă care detectează metale. Se înaintează pe o alee, se deschid cu cheia uși metalice, și grilaje. De-a dreapta și de-a stânga, răsar clădiri cu ferestre zăbrelite, la care respiră, ciorchini, oameni cu mâinile agățate de gratii. Se intră într-o sală în care șed femei îmbrăcate în zeghe. Pe scaunele unei scene, așteaptă scaune. Pe ele se așeaza - subțiratică ca o brândușă transparentă - poeta, un actor, un preot, invitați. Se vorbește despre carte. Se recită poezii. Privesc femeile din sală. “Ce părere vă fac?” mă întreabă preotul. “Oameni ca și noi!” răspund. “Printre ele se afla oameni care au ucis de câteva ori” mai spune gazda. Și peste toți, vinovați, și nevinovați, ninge cald, și blând, cu lumină, din cancelaria Domnească a celui care este întotdeauna de față, acolo unde sunt doi, sau trei, strânși laolaltă, în numele Lui: “Oaspetele” “Te vei arăta într-o zi precum O năruire de senin Sau un torent de străluciri Dezvăluindu-se deplin Precum un înțeles ce se desprinde Din ce părea o întâmplare Vei adăsta, sosit pe vârfuri, În răsfirarea inimii dăruitoare lin cutremurându-ne la masa noastră vei poposi ne vei bucura ca de-un vin îndelung limpezit, ca de pâine cănd ospățul se va sfârși în ospăț cu noi vei rămâne.” La una din ferestrele zăbrelite ale sălii, a mai sosit un oaspete. O vrăbiuță. Se încurcă în țesătura grilajului. Rămâne prizonieră. Se zbate. Caută. Zboară. Scapă. Așa și oamenii. Se închid între zăbrele. Își protejează cu ele proprietățile.Iar nu cu sufletul. De ce se înmultesc între noi, în era libertății, cu atâta cruzime, zăbrelele? Și se răresc cuvintele? Părintele Cleopa Ilie spunea că vom recunoaște vremurile din urmă prin aceea că oamenii nu își vor mai da nici bună-ziua, măcar. Nu vom mai avea, de împărțit, nici macăr cuvinte. Și totuși, sufletele vor zbura. Ca păsările. Sufletele. “Tabor” Nu lumina de soare nu lumina de stea ci o cu totul altfel de lumină se dăruia N-avea aripi: era zborul n-avea grai: era cântecul firii n-avea ochi: era, deplină, vederea și întrezărirea nemărginirii Lumina – maică de lumine de aproape și de foarte departe peste încleștarea cerului cu pământul albind peste abur de moarte Primește, cum afli minunea această lumină de slavă îmbrac-o, în taborica zi pentru ca raza ei să devii Lumina – ca un memento al zilei dintâi, Lumina – ca un memento al zilei din urmă, Lumina, ia-ți patul tău, omul Și umblă! “Vedeți această capelă?” ne arată preotul penitenciarului. “Un deținut a pictat-o, pe toată! El a cerut-o. dați-mi, părinte, o pensulă, și niște vopsele, și v-o pictez pe toată!” Și eu pictez, părinte, în fiecare an. Excursii, concedii, bucurii. Fericirea mea este suma nefericirilor celorlalți. Și ajungând fericirea mea, odată în viață, să cunoască și fericirea unui deținut iconar, s-a întristat. Inima Sfântului Ignatie Teoforul Pe Ignatie l-au dat leilor pradă inima, despicată în două cu vârful de spadă i-au azvârlit-o în praf, și ea s-a deschis cum și cerurile s-au deschis ca o nerăsfoită, albă carte. în ea sta scris: Iisus pe o parte și, cu cerneala sângelui învolburat Hristos – pe cealaltă parte: inimă cu stigmat. Chemându-se una pe alta, jumătățile la loc s-au unit și-n tipar cu litere tremurătoare pe revărsate ceruri, numele Domnului au tipărit întregită în sine și cu cerul de foc lepădată în praf, calcată de fiare alături cu trupul, inima bătea acum liniștit “Mulți, foarte mulți deținuți, odată ajunși la noi, revin”, spune gazda. “Dar nu înțeleg de ce ?De ce ajung să își repete greșelile?” întreabă un invitat. “Pentru că este greu să fii angajat dacă ai stigmatul de deținut. Pe de o parte. Pe de alta, aici, ai un pat și o masă. Afară, nu te așteaptă nimic.Era alta situația când funcționau Electroputere (fabrica care construia locomotive, transformatoare și aparataj electric ), sau IMMR-ul ( intreprindere de reparații mecanice ) . Venea câte un maistru de acolo și ne spunea : Dați-ni-l nouă după eliberare! Și scoatem noi om din el! Și, într-adevăr, nu mai călca pe aici! Acum este un cerc vicios. Nu ai serviciu, furi. Furi, ești închis.Ești eliberat, nu ai serviciu. Furi, și ajungi iar aici.” Sărutul După ce ai lăsat-o să sfâșie cu ciocul perdelele gri, pernele de cenușă scoți pasărea din colivie, lași focul neaprins și o îndrumi cât mai aproape de ușă să plece oriunde va dori, în iarnă; să coboara pe cea mai subțire creangă de tisă și cântecu-i rănit, sub cerul care stă să o strivească sărută mâna ce-a lăsat colivia deschisă Oaspetii și-au recuperat telefoanele mobile, și au ieșit din colivie. Era de datoria grămăticului Cancelariei Domnești să mulțumească: “Vă mulțumesc! Pentru că ați venit! Pentru că ați vorbit! Pentru că ați recitat!” Era de datoria oaspeților să plece. . De acum încolo, vor avea atât de mult timp, atât de mult timp, de uitat. 6 februarie 2008 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate