agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-03-16 | |
Într-o plină zi de iarnă,
pe când la taifas stăteam, după prânz.... ca să adoarmă, pe bunic îl așteptam. Iar bunica-mi tot prin casă se tot îndeletnicea, prăjitura cea gustoasă, din cuptor o tot scotea. Fulgi de nea zburdau în soare când afară eu priveam, umbra pomilor culoare dau, potecii ce-o aveam. Stăteam pe pat îngândurat și poarta se deschide, vânătorii s-au adunat la ușa dinspre mine. Ospitalier bunicul când îi poftea la masă, mă trimite s’aduc vinul, din cămară în casă. Þică Lazăr povestește, ca să nu ne deranjăm, și ne spune omenește: au venit să-i ajutăm. Că dacă bunicul știe, un bârlog de urs cu pui, căci așa a fost să fie, s-a dat ordin. Nu oricui! S-a trasat sarcină de sus și că ar fi plan de stat… puiul unde trebuie dus, prin instrucțiuni s-a dat. Stă bunicul,se gândește, este foarte serios, iarăși stă și chibzuiește, le spune cu calm…frumos. Chiar la margine de sat, lângă drumul principal… de nici prea mult nu-i de urcat… este o scorbură, pe deal. Acolo ar fi un bârlog și ar fi și urs în el, nu ar putea greși deloc, să aibe pui mai mititel. Dar ca să nu pierdem timpul, își ia arma din rastel, echipat iute bunicul, ne grăbește ușurel. Eu proaspăt vânător fiind, prin acei primi ani optzeci, iar el foarte dibaci fiind, știam că nu-s vorbe seci. Dar bunicul meu imi spune, ca să stau pe lângă el, căci pericol e, pe bune… iar eu sunt cam tinerel. Când în mașini noi ne-am urcat ușurel am și pornit, ce inimoși ne-am deplasat… în pădure ne-am oprit. Apoi când toți am coborât instructajul a urmat, bunicul, cu ton hotărât, la toate ne-a îndrumat. Oricine să fie atent, să-și incarce arma toți… mergând in liniște și lent, cu ale izbânzii sorți. Iar apoi din nou m-a îndrumat ca să stau pe lîngă el, cuvântul lui l-am respectat înspre coastă, ușurel. Vânătorii s-au răsfirat, ca un evantai mergând, bătrâni molizi ne-au salutat, des… aer in piept trăgând. În stânga e un mal abrupt spre al apei firicel, câțiva molizi de vânt s-au rupt în peisajul frumușel. Dar câinii s-au imprăștiat, al nostru e în față, pe noi nici nu ne-a întrebat, lătra…fire isteață. Din scorbură un mare urs, se repede afară, spre bunic al său drum s-a scurs, de la această fiară. Un foc în aer el a tras, repede l-a și dublat, iar eu in spate am rămas... două focuri am cuplat. Speriat spre stânga ursul, dreapta tehnică vă spun, a fugit crescându-i pulsul, spre pârâu, spre plaiul bun. Într-o mică poieniță, de deasupra noi vedeam, că el nu găsea portiță, de a scăpa de câini. Știam! Pe spate cu labele-n sus, încolțit de patru câini, lătrând apoi pe el s-au pus, căci erau de pe la stâni. La scorbură ne repezim, Þică Lazăr intră, grijulii noi ne păzim de ursul se prezintă. La început nu a văzut, ca pui de urs să fie, să caute pe sus a vrut, așa cum el o știe. Acolo erau cățărați, doi pui de urs…săracii! Dar erau foarte speriați, parcă văzut-au dracii. La gura scorburei fiind, un pui mi se întinde, îl prind de ceafă... neștiind acesta cum se prinde. Dar a început să țipe. Agitat ursul... spre noi, dorea să se infiripe... un al groazei tărăboi. Iar vânătorii agitați că nu așa se prinde... sosi unul dintre tați, subsuoara-i cuprinde. Cu ursul câinii au plecat, iar liniștea se-așterne, uneori câte un lătrat... pe plaiurile eterne. Și câinii au sosit la noi, cică lipsea doar unul , era un câine mai de soi, la care i-au dat drumul. Căci unul dintre vânători, puțin s-a intimidat, schimbându-și a feței culori, cu sfoară drumul i-a dat. Și Þică Lazăr l-a certat. Ce mai putea să facă? Dar se auzi un lătrat și s-au calmat oleacă. Și am pornit patru voinici alergând după lătrat, crestele părea mai mici, astfel ne-am aventurat. De pe o culme către alta, alergam inconștienți, căci ne propulsa arta, cea a salvării unei vieți. Lângă un brăduleț zăcea, o nu prea mare cioată, de care se incolăcea, o sfoară și o soartă. Noi doar acum am observat, că mai era un câine, acela care a lătrat... aci putea fi și mâine. Un prieten de nedespărțit al omului, din vremuri, nicidecum nu l-a părăsit, pe cel aflat în chinuri. Dar câtă dreptate avea, "că... un căine te pazește", bunicul meu când imi spunea: "iar omul te părăsește". O, inimă de animal, ce sensibil poți a fi, a ta e gloria-n final, a salva și a nu ști. Dar transpirați și obosiți, la mașină am ajuns, și la bunicii mei iubiți, în casă am pătruns. Era și o verișoară, iar drăguții pui de urs, se jucau la ea in poală. Ce aveau cu timpul scurs? Unul un deget îi sugea. Ea foarte curajoasă, încrederea le-o culegea, cu vocea ei duioasă. Dar anii au trecut în zbor, amintiri au mai rămas de când eram tânăr fecior, ușor trecând al vieții ceas. Splendorile pădurii amprenta și-o imprimă, fascinația naturii să o primim cu stimă. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate