Opinii despre vești incerte
de Dan Ionescu


La editura Printeuro, scriitorul Mihai Antonescu a publicat volumul de tablete și de „consemnări prietenești”, Umbra palidă a timpului.
Proza lui conține latura onirică, în rang previzionar, a tendințelor neîmplinite din literatura interbelică. Situațiile avute în vedere se consumă în povestire, din proximitatea dualismului real / ireal. Dacă la Mircea Eliade, segmentul fantastic nu rezolvă pretextul, în Umbra palidă a timpului, dramatismul din epilog se dizolvă în orice ar fi vrut autorul să fie urmare fastă, configurându-se ocazional suprafața de condiție extremă a eului prozaic. Un amănunt prea discordant cu starea de fapt, moderează iluzia, dar nu și voința revederii fostei iubite. În căutarea Mariei, sub presiunea sentimentală a ceea ce ar fi putut dezvolta odată relația lor, autorul e în stare să dea la o parte tot ce ne desparte de lumea de apoi: „chiar dinainte-mi, în largul ăla mărginit de neguri și ciulini ca un suflet răvășit ca umbra unei promisiuni criminale, un mormânt proaspăt din pământul căruia mai ieșeau încă aburi și mâinile femeii ce mă chemase la ea, întoarse înspre dincotro urma să vin, ca o rugăciune. Erau tinere și albe, cum le știusem odinioară, iar pe un deget strălucea mărgăritarul inelului pe care i-l dăruisem, pecetluind cu el o efemeră logodnă. Cineva îi împlinise ultima dorință îngropând-o exact în locul unde-mi scrisese să trec”.
În rememorări, se estompează imposibilități de accedere oriunde, peste podele șubrede și peste pericol: „Într-o zi, pe mama au atacat-o pe stradă niște derbedei. Unul mai tupeist a urmat-o chiar în curte, iar ea s-a refugiat cu mine în brațe, tocmai în fundul camerei suspendate. Străinul a pășit rânjind către noi, probabil urma să mă înșface pe mine mai întâi și să mă dea cu capul de pereți, când, brusc, podeaua s-a sfărâmat cu zgomot mare sub el și insul a dispărut printre scânduri în bezna plină de păianjeni și fantasme a primului meu univers imaginar. Mult mai târziu am aflat că-și rupsese picioarele în cădere și nu mai avea să fie niciodată om întreg”. Mihai Antonescu își reconstruiește mediul cu unele componente capabile să returneze narațiunii în sine, din plasa înclinațiilor de sancționare a personajelor negative, ca Slavici în roman, verosimilul faptelor. Înfățișările concrete ale efectului de contrast - aspectul vegetal dintre primăvară și vară, pământul cu umbre discrete, podul casei, colivia, sertarul cu scrisori, taverna etc., evocă limita dintre ficțiune și realitate.
Unele personaje au dimensiunea propriului hobby, altele „intră” în carte cu excesul prilejuit de acesta: „Mica vietate se zbătea fără șansă între degetele pline de nicotină ale gazdei, zmucind în toate părțile din căpșorul galben (…). Pițigoiul continua să se zbată în mâna lui fără a scoate vreun sunet. Protesta, dar nu se jeluia. Pe urmă, el (fostul amic, n.r.) a scotocit în sertar de unde a extras două piulițe duble cu filetul tăiat în cruce. A învelit cu ele piciorușele subțiri și cafenii ale păsării, înșurubându-le strâns. A luat pițigoiul și l-a vârât în colivie închizând ușa”. Și în acest caz, speranța într-o rezolvare e în virtuțile unei instanțe supreme care va fi știut să intervină și să producă justețea cuvenită în raportul dintre specii. Atitudinea mioritică, de a lăsa atributul soluționării în dreptul altcuiva, se reprimă din interiorul încercărilor subiectului aflat în vizită, de a fi salvat pasărea de la înfeudare: „amuțisem, la rându-mi, uitând, bineînțeles, și pentru ce venisem în casa omului ăluia. Dă-i drumul păsării, am spus eu, parcă rupând din propria-mi carne cele trei cuvinte, întinzând chiar mâna spre ușița coliviei, să o deschid”.
Spațiul acțiunii e urban, în speță, Bucureștiul, care nu mai are misticismul interbelic și decența anterioară, iar faptul se vede în febra electorală, când gestul partidelor de a împărți unele produse oamenilor, naște reflexe profane. Din cauza aglomerației, autorul scosese mâna în care ținea un corn de patiserie, pe geamul troleibuzului. La prima stație nu poate coborî: mai multe femei așteaptă la scară, să li se ofere cornuri, crezând că și troleibuzul are scop electoral. Dezamăgirea, în urma clarificării cu zgomot, a situației, e sursă de violență la adresa omului care mușcă din corn.
Pozele rurale, deși puține, exteriorizează morav moromețian: „se însera. Pe la porți sătenii citeau ziarele aduse de bătrânul poștaș, trăgând încet din țigări”.
Umbra palidă a timpului te fură peisajelor, chiar dacă mijlocul de locomoție, în cazul meu, trenul, te aduce dinspre mare, acasă, ori, sub raportul timpului, din vară, în toamnă. Lectura povestirilor lui Mihai Antonescu diminuează diverse nostalgii, cel puțin sub considerația că, în sfârșit, un autor a trăit stările mele prezente. Și, după observația lui Emil Cioran, odată ce le vezi transcrise, nu te vor mai frământa.

(Cronică apărută în revista Scrisul Românesc, Nr. 3 / 2008)