O stradă lungă, nesfârșită… Oameni ?... prea puțini… și prea departe… doar unul singur stă mereu alături de mine, atât de aproape, încât îi pot simți răsuflarea caldă... și mă înfior... În schimb, case sunt multe… mai toate părăsite, dar cu lumânări pe masă. Mai demult se-auzeau triluri magnifice... acum se-aude doar un viscol lent, năuc... Drumul e bătucit... căci mulți oameni au călcat pe aici, profitând de pământul umed, proaspăt, neînceput... dar nu au fost destul de drepți ca să rămână. În schimb, am păstrat doi demoni aici... ei s-au dovedit a fi mai demni, mai buni... Parfumul e vechi, e stătut... Cerul e așa departe... mi-amintesc cum înainte obișnuiam să întind doar mâna și să mă ridic încet pe varfuri pentru a-l atinge... E iarnă... sau nu, e... primăvară. Nici nu știu... Nu-mi dau seama dacă e frig sau cald... A plouat atât de des în ultima vreme, și nu înțeleg... oare de ce parc-ar fi secetă? E totul atât de rigid și fad...
Numai într-un colț natura parcă prinde viață. Din iarba crudă se înalță, sfidând orizontul, un pom... pom ce înfrunzește, înflorește si rodește mereu, indiferent de anotimp... Acesta e colțișorul meu... e atât de cald și bine aici... aici pot în sfârșit să râd... aici pot să uit de tot, să uit și de mine... Pomișorul îl udă cel care mă însoțește pretutindeni. Tot el are grijă ca aici să fie mereu viață... și sentimente... Am construit împreună chiar și un castel. L-am ridicat din sentimente... Ne-am gândit că dacă doi oameni pot să-și construiască propriul labirint din suferință, de ce nu ar putea să-și construiască propriul castel din fericire ?... Și așa am început...
Rareori se întâmplă să mă ridic din colțișorul nostru și să bat restul drumului, în speranța că s-a schimbat ceva... chiar de știu că nu s-a schimbat nimic... pe drumul bătucit...
Drumul ?... aa... drumul e al sufletului meu... e șoseaua prăfuită care mă așteaptă de câte ori vreau să mă găsesc... e, poate, locul unde mă retrag când simt că celălalt tărâm nu mă mai poate suporta... sau invers...
Uneori mă scoate cineva afară de aici, și unde pic ?... în lumea celorlalți... cea pe care cei mai mulți o numesc „reală”... Îmi ridic privirea... E o doamnă în fața mea, iar în stânga o fată, care se uită la mine, își mișcă buzele, dă din mâini, apoi râde... Atunci îmi dau seama că ar trebui să râd și eu, ca să nu realizeze că a vorbit singură... zâmbesc... în față, cele două table mari sunt scrise aproape în întregime. „Oh, nu !”, îmi spun. Devin agitată și mă arunc asupra caietului de pe bancă. Dar înainte să încep să scriu, mă opresc... ce ușurare... scrisesem tot. Îmi mai învârt ochii pe tavan, până ce aud soneria sunând. Brusc, mare agitație în jur. Mă speriu... Nici nu-mi dădusem seama că mai erau și alte persoane în jurul meu. Profesoara nu mai e în clasă... oftez... gălăgie...
Mi-aduc aminte când mama spunea că „anii de liceu sunt cei mai frumoși ani din viața unei persoane !” și dacă mă uit cu atenție în jur, realizez că ar putea fi așa... Văd cum aproape treizeci de suflete râd, își vorbesc și par că se înțeleg din priviri. Lumina din ochii lor, zâmbetul larg, ce dă atâta seninătate chipului, sunt capabile să încălzească și cel mai negru suflet. Nu ai cum să nu te înseninezi, cel puțin, în fața acestui spectacol, ce îți dă senzația că privesti Fericirea în ochi... Și iar se cheamă, râd, își povestesc, se joacă...
Până ieri eram și eu în mijlocul lor. Azi am hotărât să iau o pauză, să mă retrag pentru o zi și să privesc lucrurile din afară. E frumos să vezi o ființă fericită, darămite treizeci !...
Privindu-i așa, o poftă mare de viață mă cuprinde și alerg spre ei, doritoare să intru în jocul lor. Pun mâna pe umărul unei colege. O strig pe nume... Ea nu răspunde. Parcă nici nu m-ar vedea… Deodată, auzindu-se strigată de o altă colegă, pleacă spre aceasta. Eu merg după ea, hotărâtă să îi reproșez că nu e frumos ceea ce face. Ajung lângă ele și când mă pregătesc să vorbesc, o aud pe cealaltă colegă întrebând: „Oare de ce nu a venit Elena azi la școală?”. Atunci înțeleg jocul lor și le spun râzând: „Fetelor, frumoasă glumă, dar din câte știu, eu sunt singura Elena din clasă și sunt aici!”. Întind mâna spre una din colege, dar ele strâng din umeri și pleacă. Eu rămân pe loc...
Dintr-o dată, un zgomot asurzitor mă face să închid ochii strâns și să-mi duc mâinile la urechi... secunde chinuitoare... zgomotul încetează... deschid ochii... sala goală... eu casc... Îmi spun „Ciudat ! Nu și-a dat nimeni seama că am adormit, să mă trezească ?... oricum... e trecut de 15:00, ar trebui să plec spre casă.”. Îmi adun caietele, ghiozdanul și dau să ies, dar îmi sar în ochi tablele scrise... le șterg... apoi plec.
Ies pe poarta cea mare a clădirii liceului, lăsându-l în urmă... Îi arunc totuși încă o privire, apoi mă întorc... privesc în față... Îmi aranjez haina, salut o prietenă de pe partea cealaltă a drumului și merg înainte... merg până ce ajung într-o stradă lungă, nesfârșită... Oameni ?... prea puțini... și prea departe... case multe, părăsite... drumul bătucit... parfumul vechi... în depărtare un castel... lângă, o umbră îmi face cu mâna... „Aa ! Deci exist !”...