Ca simplu "locuitor al cetății" am văzut, știu ce înseamnă un arbore decorativ sau care să poată fi lucrat ca formă în timp și în scop estetic, de asemenea știu că nu orice arbore are calități plastice, de regenerare și care să-și păstreze în același timp spiritul și structura.

Sunt câteva zone în Bacău unde arborii cresc natural, în armonie cu omul, cu urbea, chiar zone în care s-au pus probleme de estetică și arhitectură vegetală, problematizări pe specii, relația cu spațiul construit, amprenta și geometria spațiilor verzi. Nu pot să nu remarc la acest capitol casa cu nr.10 de pe strada V.Alecsandri, cu un gard complementar arhitecturii vegetale adiacente, ce împreună pun în valoare frumoasa clădire în stil neoclasic românesc și o leagă de stradă și mediul din jur într-un mod aproape neegalat în Bacău. La capitolul armonie și integrare a naturii, deși au început și aici ciuntiri(chiar și la un stejar) merită remarcată toată această stradă. La fel după colț, pe strada Războieni, Liceul de Artă își etalează rafinatul spațiu verde presărat cu lucrări de artă monumentală, într-un părculeț cu arbori rari și valoroși. Pe același podium se află și spațiul din fața blocurilor aflate între Liceul Sportiv și străduța din apropierea Pieții Centrale.

Complexele hoteliere Dumbrava și Moldova pot fi considerate cei doi poli ai civilizației spațiului verde din Bacău, al respectului sau disprețului pentru ambient și for public. Se aude că jenantul "spațiu verde" din fața hotelului Moldova ar fi revenit primăriei. Această a doua șansă ar trebui valorificată profesionist, nu ca în cazul pietonalei dintre hotelul Decebal și magazinul Luceafărul, precum și a Parcului Trandafirilor, sau a spațiului din fața Casei de Cultură. Singurei pietonale din oraș i-ar sta bine să aibă în fiecare mic scuar de pe mijloc cu banchete adosate, alături de trandafirii actuali și câte un arbore mediu ca înălțime, deosebit ca volum și specie(precum cei din strada Mare). Doriții arbori ar fi elementul lipsă în dinamica treptelor arhitecturale pe înălțime. Aceeași soluție s-ar recomanda și pentru taluzul din fața rozariului parcului Cancicov *(atât de sărac în pomi înspre hotelul Moldova); volumul și forma geometrică ar fi elementele de arhitectură vegetală necesare ce ar puncta o vegetație aleatorie.

Orice propunere urbanistică chiar și neînsemnată, este de regulă prezentată opiniei publice într-un proces numit "concretizare" unde cetățenii și asociațiile acestora se pronunță pro și contra proiectului. Doar cu sprijinul decisiv al opiniei publice primăria purcede la executarea proiectelor. Dar astea se întâmplă în alte țări și în alte povești!

Se știe că un artist plastic este foarte legat de natura matrice ca sursă de inspirație, ca materie primă, legi ideale și mai ales... observă și vede dureros de bine, sau cum ar zice nenea Iancu: simte enorm și vede monstruos! Raza lui de acțiune atinge foarte multe meserii și domenii. Nu degeaba, în perioada renașterii italiene, orașele de acolo se întreceau în a aduce artiști în cetate, pentru că aceștia au dat identitate vremii, indiferent dacă erau artiști plastici sau arhitecți. Ca să nu mai vorbim de perioada modernă în care intervenția unui Gaudi sau Hundervasser (cine ar putea spune cu siguranță ce sunt până la urmă: artiști sau arhitecți?) a revoluționat viziuni, au recreat vise, a amestecat regnul vegetal, arhitectura și arta într-un mod organic și complementar. Dacă în spatele lor au fost niște mecena ce au reușit să se ridice la înălțimea viselor acestor artiști, precum și edili cu educație și apetit pentru artă, asta e o altă istorie.

Am avut surpriza, acum câțiva ani, ca un important om de afaceri băcăuan să-mi spună că dacă el ar fi primar s-ar sfătui la început cu artiștii! Am crezut că nu aud bine sau că sunt undeva prin cinquecento-ul italian (a ajutat ulterior foarte mult breasla noastră, depărtându-se în momentul în care a înțeles că gestul său a fost monopolizat în nume personal și propagandistic). Exemplul vizionarului om de afaceri ar merita să facă pui în cabinetele administrației locale și ale altor potentați din domeniul economic, pentru a nu se mai trasa granițe între arhitectură și arta urbană de for public.

Dizertația de față nu este decât un apel la responsabilitate și implicare, acolo unde cei îndrituiți sunt ezitanți, sau acolo unde birocrația și obișnuința frânează dinamica naturală sau necesară într-un oraș cu pretenții și abilități. Un îndemn la a crea vegetație de tip urban văzând dincolo de propriul gard, de a atrage specialiști și iubitori de frumos din varii domenii spre conceptul vizual urban, de a planta într-un oraș care în ultimii 17 ani și-a redus sistematic masa verde având un mare deficit în ceea ce înseamnă copaci la masa de locuitori, de a dirija fondurile publice folosite de cei ce distrug și urâțesc, spre proiecte publice pe baze valorice și de idei. Sau de ce nu, ca să citez dintr-un fost mecena al artelor băcăuane (ce aplicase demult la instituția pe care o conducea soluții de estetică vegetală adunate din Occident și Orientul Îndepărtat) și care înainte de revoluție, chemând artiștii plastici să viziteze clădirea centrului de calcul a prestigioasei unități economice, ne spunea, după ce văzusem săli cu ample spații destinate picturii și nișe speciale pentru sculpturi: "- Noi am terminat, de acum urmează artiștii!"

Fiecare artă se hrănește din recolta celeilalte și împreună pot fi mai pregnante. O fericită coabitare a acestora am văzut la capătul axei ce pleacă de la Luvru, în nedigeratul (pentru mulți parizieni) implant american din coasta Parisului, Defensse-cartierul futurist construit pentru oamenii de afaceri americani; monumentele de arhitectură modernă se îmbinau spectaculos cu celebre lucrări de artă spațială, ducându-ne într-o lume a viitorului: monumentală, modernă și plină de spirit al formei.

Celebra butadă apărută subversiv și circulând pe cale orală în Iașul anilor cincizeci - "au dărâmat academia să se vadă frizeria" - ce viza dărâmarea Academiei Mihăilene, precum și cinematograful cu frizerie apărut în locul acestuia, ne aduce aminte prin extensie de episodul cu tăierea uriașilor plopi ai zonei Orizont, din bulevardul Mărășești al Bacăului anilor '80. Ordinul fusese dat de celebra primsecretară Găinușa, pentru că plopii cu pricina obturau perspectiva blocurilor turn ce se deschidea de la înălțimea pasajului Letea pe ambele părți ale bulevardului. Asta se întâmpla înaintea unei vizite de lucru a tovarășului secretar general în urbea lui Bacovia. Spiritul găinușist e încă foarte viu în Bacăul secolului XXI, cu diferența că înainte lăsa mai puține urme; era mai onest: nimeni nu și-ar fi permis să distrugă aleea falnică din primul cartier modern al Bacăului-Cornișa! Acolo se afla cea mai fericită coabitare a naturii într-un cartier nou al orașului. acum trec repede pe acolo (de regulă în mașină) fiindcă pe trotuare și nu numai stau șiruri de trunchiuri retezate la câțiva metri, cu coaja curgând pe ei ca într-un Auschwitz vegetal. La fel s-a întâmplat cu aleea de salcâmi din fața Cimitirului Central secerată la o scară mai înaltă (doar pe morți nu-i deranjează praful, zgomotul sau aerul poluat!) într-o zonă aglomerată, de maxim impact ecologic și unde perdeaua înalților salcâmi făcea legătura între blocurile înalte de pe laturi. La fel pe Milcov, în Bazar, Cornișa, Letea, Aviatori, Nord, etc.

Dar atunci când lupii sunt stăpâni la stână, și plămânii orașului se transformă în așchii electorale, virusul indiferenței ne întunecă rațiunea și ne tulbură vederea în spațiu și timp!

"Când cade un copac, cade o stea!"* spune Chan Kin, un mayaș contemporan în recentul film al lui Mel Gibson nominalizat la ediția de anul acesta a Globului de Aur - "Apocalypto"- ce constituie portretul unei societăți care se îndreaptă spre ultimele ei zile. De aceea nu știu care spirit îi va fi animat pe cei de la Electrica când au "ucis uriașii castani"** de pe trotuarul din fața noului sediu aflat pe strada N.Titulescu, dar știu că niciodată n-o să mai văd acolo pe caniculă fetița ce alerga cu mâinile ridicate sub umbra lor strigând: umbră, frumoasa mea umbră!*** Castanii erau pe domeniul public, era suficient să taie unul dacă nu se putea altfel (deși personal mă îndoiesc!), ca să nu mai spun că ar fi dat bine și la imagine! N-ar mai fi fost atât de aridă și expusă - prea se văd toate hibele! O construcție ca și o femeie nu trebuie să arate totul dintr-o dată și parcă e mai frumos printre frunze și trunchiuri! Clădirea trebuie să stea în cadrul natural ca un tablou într-o ramă. Da, poți să-i pui și o baghetă nouă, dar rama veche din lemn masiv îi sporește cu certitudine valoarea!

* -vezi poezia "Ginkgo Biloba" de același autor
** -vezi poezia " Castanii" de același autor
***-vezi poezia "Umbra" de același autor