Exista la Paris, până în anul 2005, “Académie Universelle des Cultures”, condusă de Elie Wiesel, care organiza aproape în fiecare an, din decembrie 1993, un forum internațional, pe diverse teme, filozofice, sociale, politice, psihologice, culturale, în funcție de scopul reuniunii. În decembrie 2002 subiectul a fost “Imaginer La Paix”, iar în noiembrie 2003, “Le Partage”, tradus în engleză “Sharing”. Era sub patronajul președintelui Chirac și avea loc în clădirea UNESCO din Paris. Sunt mereu invitați să participe la dezbateri filozofi, scriitori, jurnaliști, istorici, politicieni, laureați ai premiului Nobel… Și, uneori, Vlad Solomon. De ce Vlad Solomon, asta-i altă poveste, poate din greșeală, poate din politețe, în orice caz, niciodată nu am luat parte, dintr-un sentiment de inferioritate. În noiembrie 2003, datorită marelui meu succes pe listele de Internet (unde îmi pierd timpul, dialogând din când în când) și după ultima ședință a comitetului de bloc, am prins puțin curaj, dar am anunțat că vin în ultimul moment, doar ca spectator. Întotdeauna, când plec din Israel, îmi car cu mine o groază de lucruri, de vară și de iarnă, de ploaie și de zăpadă, că nu se știe niciodată… Astfel, valiza mea e mereu plină, am aproape 30 de kg, plus în geanta de mână încă 15, ghiduri turistice, cărți de împărțit prietenilor, sticle de Sabra, liqueur israelian, tot felul de fleacuri, parcă plec pe 10 ani. Pe 24 noiembrie, mă conduce asistenta mea la aeroport, dar aveam un presentiment neplăcut. Se anunțase o grevă, a și fost, cu o zi înaintea plecării mele. Și totuși, totul părea perfect, aveam avionul după-masă, trebuia să ajung la 21:30 la Paris, a doua zi începea reuniunea, îmi rezervasem, fiind membru Accor, camera la hotelul Ibis, îmi închiriasem mașina la Europcar, iar câțiva prieteni îmi trimiseseră material despre Elie Wiesel, cu care țineam mult să stau de vorbă, el fusese anunțat în prealabil și stabilisem să pălăvrăgim în prima zi a congresului. Apucasem chiar să-mi iau rămas bun de la colegii de liste, să termin tratamentele pacienților, mi-am luat și discul Adrianei Ausch, să-l ascult în mașină. Nu știți cine este Adriana Ausch? E o celebră cântăreață de folk a anilor `80, originară din România, în prezent în USA, o voce de privighetoare. Și fără Adriana (Aditza), sau măcar fără trilurile ei nu puteam pleca.
La check-in, probleme: Air France nu permite mai mult de 20 de kg., din cauza grevei de ieri au cumulat două avioane într-unul, avionul e plin, nici un gram în plus. Așa că, după o discuție filozofică, încununată de insucces, scot eu câteva lucruri, ajung la 25 de kg., mă lasă cu geanta de mână tot grea, dar asta e, voi avea mai puține boarfe cu mine, mă consolez eu. Eram îmbrăcat destul de simplu, de drum, sportiv, toate accesoriile, inclusiv trusa de bărbierit, erau în valiză. Călătoria a decurs fără probleme, am citit în avion, m-am conversat puțin cu o pereche de francezi, care aveau idei politice puține, dar confuze, și am aterizat la Paris cu peste o oră întârziere.
La recuperarea valizelor, lipseau vreo 30. Rămăseseră la Tel-Aviv cu bună știință, avionul fusese prea încărcat. Unii pasageri au sărit cu scandal, eu în panică, eram deja în întârziere, trebuia să preiau mașina, erau orele 23:15, la miezul nopții se închidea Europcar. Funcționarii de la Air France mi-au promis că valiza va sosi a doua zi la hotel, mi-au dat o poșetuță cu trusa de bărbierit, o bluziță albă ca neaua Alpilor, mai mare râsul. În trusă era și un prezervativ, vedeți ce înseamnă o țară civilizată? Am urlat eu că a doua zi trebuie să fiu la congres, că n-am haine cu mine, că și-au bătut joc de oameni. S-au scuzat că nu ar fi putut să ne avertizeze în prealabil, la Tel-Aviv, pasagerii n-ar fi urcat în avion, pe scurt, o măgărie planificată. M-au asigurat, însă, că, fără îndoială, dimineață voi primi valiza la hotel. Deja încruntat, fug cu geanta de mână la Europcar, terminal B, mi se spune că n-au decât mașini mici - eu comandasem Renault Laguna, dar să mă grăbesc la Europcar la terminal A. Iau naveta, un mic autobuz, ajung la 23:45, în ultima clipă, mi se dă mașina, superbă, cu un sistem de aprindere foarte ciudat, un dreptunghi de plastic, în loc de cheie, ca la hoteluri, până m-am dumirit era deja trecut de miezul nopții.
- Ei, de-acum toate vor merge ca pe roate, îmi zic eu, și plec spre Paris, îmi aprind o țigară, pun discul Aditzei, fredonez "Învață", "Calul Albastru", totul e în regulă, mâine vine și valiza, mă simțeam ca acasă. Deodată - intrarea în Paris prin Porte de la Chapelle e închisă, se repară, deviație, indicatoare-ioc, mă trezesc în toiul nopții într-un sat necunoscut, nici un câine pe șosea, mă învârt prin toate ungherele, în sfârșit, văd trei francezi de origine africană, foarte amabili, mă trimit în altă direcție, bineînțeles, greșită. Fumam țigară după țigară, discul se derula a treia oară, m-a apucat râsul, comică situația, eu, uitat de lume, căutam Parisul, cu Aditza lângă mine, exact acolo unde nu era. Asta-i viața - îmi zic, mereu căutăm imposibilul. Nu puteam să mă opresc din râs, tremura și mașina cu mine, parcă și muzica avea o vibrație ironică. După multe încercări și ajutat de o hartă cu litere microscopice, reușesc să intru în Orașul Lumină, exact unde nu trebuia, traversez tot Parisul și ajung în zona Gare de l'Est, spre hotelul unde sigur mă aștepta o baie caldă și o cafea pe gustul meu (espresso Vescovi, Illy, sau Segafredo). Eram foarte bine dispus deja, ascultam "Mi-am amintit de tine", dar parcă toate străzile aveau sens unic, cum mă învârteam, nu reușeam să intru pe rue "La Fayette". Până la urmă mă descurc, ajung la garajul hotelului, găsesc o intrare minusculă, mașina prea largă, am manevrat la milimetru, aproape s-o zgârii. Cobor, fluierând cântecul de pe disc, era deja 2 noaptea, urc, numai zâmbet, mă întâmpină recepționerul cu un aer scandalizat. Eu îi explic că valiza trebuie să sosească a doua zi și cer cheia camerei.
- E târziu, nu mai avem camere, e noapte, ați anunțat că veniți pe la 11 seara. Până la urmă îmi găsește o cameră, îmi face o cafea groaznică, eu, la camera 217, fără valiză, în sfârșit, mă dezbrac, îmi pun bluzița de la Air France și mă gândesc ce frumos e la Paris.
Înainte de a adormi (cu greu), îi telefonez Aditzei și-mi povestesc peripețiile. Și închid ochii cu "Don Quijote" în minte. Și cu Yves Montand, și cu Prevert...

(va urma)