Săptămâna trecută vă povestisem cum am ajuns la Paris, fără valiză și, frânt de oboseală, am adormit la hotel, după un voiaj plin de surprize.
Dimineața însă, m-am sculat bine dispus, am telefonat la recepție, convins fiind că îngerul valizelor mi-a adus geamantanul peste noapte. Speranță zadarnică. M-am îmbrăcat în fugă, în aceleași haine de drum, arătam cam obosit, șifonat, dar știam că mă duc la un forum de filozofie, nu la parada modei, am lăsat mașina la hotel, că numai gândul s-o scot din parcarea îngustă mă paraliza, și - la metroul parisian, către Școala Militară, spre sediul UNESCO. Ajung la timp, noroc că îmi pusesem în geanta de mână aparatul de fotografiat, fusesem avertizat, nu cumva să vin înapoi fără fotografii, că voi fi pedepsit. Spre bucuria mea, publicul era îmbrăcat de stradă, așa că puteam să mă prezint fără jenă. M-am pupat cu Francoise și cu Jean-Paul, organizatorii simpozionului, vechi prieteni, și, după ce m-am scuzat pentru ținuta neglijentă, m-am strecurat în sală, așezându-mă în ultimul rând. Eram preocupat, cum mă voi prezenta lui Elie Wiesel, oare voi putea să vorbesc cu el despre toate subiectele pe care le pregătisem?
Se face întuneric în sală, apare Jean-Paul, -Vlad, ce faci aici, mergi în față, ți-am rezervat loc special, în primele rânduri! -Cum, cu hainele astea? -Lasă vraja, du-te!... Mă așez eu în al doilea rând, începe Forumul, fără a respecta ordinea prestabilită, unii n-au venit, alții au apărut neanunțați, pe Koichiro Matsuura, directorul general UNESCO, nu l-am văzut, a deschis congresul altcineva, în numele lui, apoi au luat cuvântul Elie Wiesel (L'esprit de partage), Roger-Pol Droit, Monique Canto-Sperber. Nu voi intra în amănunte, totul era legat de "partage", cu toate semnificațiile lui, în domenii diferite ale vieții, în cultură, politică, sociologie, antropologie, filozofie, medicină, economie, istorie, informație, religie, sex... În timpul dezbaterilor s-a vorbit, în franceză și engleză, despre toate, dar 90% despre... antisemitism și Israel. Greu de imaginat? Da, nici mie nu-mi venea să-mi cred urechilor. Sosit din Israel special la Paris, poate singurul israelian din sală, aud la fiecare câteva minute, Israel și antisemitism. Ce s-a discutat nu vă relatez acum, că vreau să le fac pe doamne curioase, iar despre aspectul religios, care a fost larg dezbătut, cu altă ocazie, căci au venit și Preotul Ceyrac, și sora Emmanuelle.
În continuare au vorbit Jacqueline de Romilly, Alain Minc, Christophe Aguiton. Într-o pauză, l-am abordat pe Elie Wiesel, m-am prezentat, am stabilit că, după amiază, vom găsi un colț, pe coridor, să dialogăm. La 12:30 se face pauză de masă, eu telefonez la Air France, valiza încă nu a sosit, ce mă fac, să-mi cumpăr haine, să aștept? Nu, mă asigură ei binevoitori, fără îndoială că în cursul zilei voi primi valiza la hotel.
Tocmai mă gândeam cum să-mi omor timpul, când văd că se apropie de mine o femeie pe care o zărisem în sală, la câteva locuri distanță, frumoasă foc, asculta discursurile cu căști, în traducere. Mi se prezintă, sunt Stephanie, din U.S.A., președinta unei fundații care se ocupă de drepturile omului, te-am auzit vorbind cu Elie Wiesel pe ebraică, ești din Israel? -Da, răspund, puțin bănuitor. -Hai să mâncăm împreună, îmi propune ea. -Măi, să fie!- cuget eu, nu cumva tipa crede că-s ușor de agățat, sau vrea să mă invite pe o nouă listă de palavre pe Internet... Voi rezista eroic oricărei conspirații, capcane sau momeli, dar să mănânc cu ea, nu văd nimic rău în asta. Și arăta atât de bine, încât nu puteam să o refuz.
Am ieșit din sediul UNESCO. Afară ploua mărunt, eu și Stephanie căutam un restaurant, unde să ne privim ochi în ochi. Ea era elegant îmbrăcată, eu, ce să vă mai spun?... La naiba, mi-am zis, în viață sunt și lucruri mai importante decât o valiză pierdută. Traversăm strada, spre restaurantul romantic, unde ne vom șopti, în engleză, cuvinte filozofice. Am găsit cu greu o măsuță, eram înghesuiți din toate părțile, distanța dintre noi era exact atât cât să-i simt parfumul fin, amestecat cu puternicul miros de usturoi de la masa vecină. La început ne-am măsurat de sus până la nivelul mesei, apoi ne-am privit în ochi (ce ochi!), iar eu i-am relatat aventurile valizei mele, pe care o așteptam, fidel, în haine de drum... Apoi am aflat, cu surprindere, că avem o droaie de subiecte comune și preocupări asemănătoare, ea era psihoterapeută, folosea hipnoza (o numea altfel, dar tot hipnoza era) în tratamentul comportamental, nu se putea s-o nimeresc mai bine... În sfârșit discutam pe o temă la care mă pricepeam, aproape uitasem că eram flămânzi, declamam amândoi drepturile omului, recitam din lecțiile de istorie, ajunsesem să rezolvăm problema palestiniană și farmecul interacției în dragoste, în timp ce ne luptam cu o găinușă palidă și puțin nebărbierită, ne-am promis să nu ne pierdem, acum, că ne-am descoperit, conversația se desfășura lin, aveam cam aceleași păreri, adică ea aproba ce spuneam eu, așa cum se cuvine să facă o femeie binecrescută. Mi-a povestit că vine în fiecare an la Forum, o voi revedea cu certitudine.
Probabil că sunteți curioși ce s-a petrecut, în continuare, la congres, că doar despre congres vă povesteam, nu știu ce mi-a venit să fac digresiunea cu Stephanie, care precis nu interesează pe nimeni, fiind ceva personal și fără aspect filozofic, evident că sunteți îngrijorați de valiză, ei bine, am telefonat la hotel, ajunsese o valiză, dar nu a mea, apoi la Air France, nimic, am primit telefon din Israel că valiza era încă la Tel Aviv, adică pe aeroportul Ben Gurion, așteptând următoarea cursă Air France.
Pierdusem noțiunea timpului, era deja trecut de 14:00 și am fugit cu Stephanie spre sediul UNESCO, să nu pierdem nici o vorbă de duh. În programul de la 14 la 17 era președinta Michelle Perrot. N-am stat mereu în sală, mai ieșeam pe coridor, mă duceam la colțul fumătorului criminal, care e băgat în tot felul de cuști, avem tot mai multe cuști, le-am găsit și la Londra, pe aeroport, probabil că, în curând, se va decreta o lege prin care fumătorii să fie executați fără proces, prin împușcare sau pe scaunul electric.
Pe coridor am găsit o bancă, m-am așezat, așteptându-l pe Elie Wiesel, care s-a ținut de cuvânt și a ieșit din sală. Am conversat destul de mult, despre Holocaust, despre Israel, despre comisia Wiesel înființată în România, în același an, despre antisemitism, Franța, operele sale, Premiul Nobel, previziunile politice. Discuția a durat aproape o oră, mă gândeam să public un interviu cu el, i-am povestit și istoria valizei, că vedeam că se tot uită ciudat la hainele mele. În cele două zile ale congresului am reluat dialogul, pe ebraică, franceză și engleză. Să fie clar, Elie Wiesel nu știe românește, mi-a zis "am uitat", "puțin", dar atâta tot. Acasă, în copilărie vorbea yidish și ungurește, cărțile și le scrie în limba franceză, iar în universitățile din USA predă în engleză. De câte ori s-a întâlnit cu Iliescu (fostul Președinte al României, care a înființat Comisia Wiesel), l-a adus și pe Radu Ioanid, care era vice-președintele comisiei, și îi traducea mot-a-mot. Elie Wiesel a încercat să vorbească ungurește cu mine, dar l-am prevenit că Aditza n-a putut veni, a oftat, m-a rugat ca data viitoare să insist mai mult, să aibă și el cu cine schimba o vorbă pe limba lui maternă.

(va urma)