agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1930 .



Simple gânduri cu arbori și urbanism III
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Nelson ]

2008-07-03  |     | 



Toamna lui 2007 - primele tăieri normale la arborii de pe centru (deși pe aleile laterale meritau în sfârșit să crească ca niște copaci). Se vede că articolele din presă au făcut ca tăierile să fie monitorizate, să nu se mai taie degetele sau brațele copacului, ci doar unghia cum e normal. Se vede că nu conta decât norma și muncitorii nu erau luați la întrebări! Oare cum ar arăta celebrii copaci rectangulari de pe Champs-Élysées dacă ar fi aranjați de cei de la Spații verzi? brrr! Din păcate ciuntirile de copaci continuă cu aceeași demență și inconștiență și nimeni nu se sinchisește!

Tăierile de sălcii și mesteceni sunt la mare preț aici, la noi în oraș: pentru că folosesc la tot felul de aranjamente pe spațiile verzi (ulterior criticate chiar de comisia de urbanism). Dar se uită că aceste sălcii sunt neîntrecute în ceea ce privește aspectul lor estetic precum și pentru aportul de vegetație (care dispare prin tăierea lor). Iar despre mesteceni ce să mai vorbim?

M-am întrebat deseori cum să faci vizibil frumosul monument al lui Alexandru cel Bun, plasat într-o zonă neoptimă și să-l pui în valoare acolo unde este -piațeta Dr. Aroneanu. Am observat că zona din jur îi este total neavantajoasă fiind plină de reclame agresive și că singura latură prielnică este spațiul din fața Bancpost - plin de o vegetație fericit aleasă și care în același timp mi-a sugerat soluția.
Eu zic că dacă nu poți arăta ceva pe care îl vrei și care trebuie să fie foarte vizibil, mai bine ascunde-l puțin, izolându-l între ritmuri, și sigur atunci îl vom vedea mai mult și mai bine. În același timp ar trebui plantați mici arbori pe trotuarele din jurul piațetei, pentru a mai masca agresivitatea reclamelor și a umaniza spațiul - făcându-l citibil. Între timp, scuarul ce adăpostește monumentul amintit a fost rezolvat în stil urbanistic mercantil, amatoristic și disprețuitor, atât de evident în Bacăul postranziției: la un moment dat a apărut un brad efemer plantat strâmb, apoi au fost plantate în loc de tuia patru semne de circulație (ce ar fi trebuit să fie mai jos și suprapuse coloanelor vegetale verzi) ce arătau sensul giratoriu și a dispărut totodată gărduțul metalic împrejmuitor al scuarului. Monumentul sculptorului Nicolae Spătaru e înconjurat acum de un monument al prostiei locale, care cred că ar conduce într-un clasament de specialitate. Nu știu cum de nu amețește bietul ctitor înconjurat de atâtea semne de circulație (oricât ar fi el de arămit și de nemișcat)!

A dispărut la început de august și penultimul teritoriu din Bacăul public ocupat de nemuritoarea piatră de granit - mica piață din fața catedralei Sf. Nicolae, lăsând loc celebrelor plăcuțe prefabricate(ultimul gard mai dăinuie în parcarea policlinicii stomatologice). Pavelele similare cu care acum un an s-au placat trotuarele alăturate ce duc spre Piața Centrală, deja au început să se descompună.
În anterioara administrație a dispărut unul din ultimele garduri de patrimoniu - fier forjat prins cu nituri și coliere metalice, gard ce domina mândru prins între blocuri de piatră (dispărute în același timp). Era gardul ce înconjura, ușor rănit de oameni și timp, cu aerul său veritabil, Parcul Trandafirilor. Un astfel de gard, restaurat, curățit la foc și vopsit în negru, ar fi constituit un element de atracție în sine. Corupția și incultura edililor precum și neputința comisiei de urbanism a făcut ca în locul lui să apară un gărduleț metalic pitic și penibil, așezat pe un suport de beton spoit în roz, un soi de manea îngrăditoare, în stilul wc-urilor de autogară ceaușistă.
Un gard veritabil mai dăinuie trufaș înfruntând timpul la Colegiul Național Ferdinand I, spre onoarea celor pe care îi apără. Un altul ce va dispărea curând mai poate fi văzut înconjurând un teren ce așteaptă vânzarea, la capătul central al străzii N. Titulescu. Atunci când se va umple orașul de garduri negre cu foi de plexi vom tânji după un gard vechi și autentic din fier forjat! Turiștii asta caută: lucruri vechi, veritabile, cu patină a locului și cu memorie lungă.

Avem prin urmare un acut simț al nedurabilului și al valorificării lui cu orice preț! De aceea ne comportăm de multe ori ca și când, oricum mâine, ar veni turcii(deci nu mai contează!) și va trebui să dăm foc la roade și să îngropăm tot ce se vede, bla, bla, bla. Sau poate granitul de care vorbeam va sfârși cum am mai văzut, în vreo curte de vilă unde va sta la mare prețuire și durare de țară. Și când te gândești ce pietonală s-ar fi putut decora cu acest granit dacă l-am fi folosit în combinații geometrice cu alte materiale pentru placaje urbane! Dar atunci poate nu ne-am mai fi simțit ca acasă!

Asta mă duce cu gândul la momentul 96, când sosiți la Ambasada Română din Praga, unde urma să fim cazați câteva zile și să deschidem o expoziție de pictură, am asistat la un moment revelator pentru subiectul nostru de acum și dintotdeauna. Consulul cultural tocmai sosise în incinta ambasadei după ce înfruntase o ploaie adevărată de vară și ne relata relaxat cum tot o ploaie de vară, cu două zile înainte la București, îl udase până la genunchi, sărind de pe asfaltul și betoanele capitalei române. La Praga însă apa de ploaie se strecura rapid printre dalele mărunte de granit și așa ajunse în curtea interioară cu hainele aproape neatinse. Nu vă mai spun cum arătau intervențiile la șosea: o mașină mică cu un muncitor, nisip și câteva cubulețe de piatră și problema era rezolvată ca și cum nu ar fi fost.

Se știe că regimurile dictatoriale au distrus în primul rând simbolurile unei nații, ca s-o poată debusola. La fel de nocivă se dovedește și democrația ignorantă - un soi de dictatură a ignoranței; e ca și cum ai sui într-un avion pilotat de un șofer de la comunale! Apariția oficială a firmelor de toaletări de arbori precum și apariția violentă și probabil susținută ocult, pe căile media ale manelelor, personal le consider atacuri la două mari simboluri ale românilor: arborele, ca element al codrului esențial din folclor, și cântul, pentru că niciodată în istoria acestui neam nu am auzit să fi existat arbori decapitați oficial în masă, precum și muzică atât de poluată moral, ritualic și gramatical!

De curând am văzut un reportaj incredibil pentru media noastră, făcut de un arhitect român în Barcelona, orașul pe care atât de mult îmi doresc să-l cunosc. Am scris despre un lucru văzut la tv. pentru că impresia a fost incredibil de vie și mai ales pentru că în final arhitectul respectiv, Arpad Zachi, sublinia că autoritățile respective au inteligența de a investi în imagine pe termen lung, ceea ce duce la revigorarea vieții urbane, precizând totodată că deși superbul obiectiv se desfășoară pe o zonă privată, administrația intervine doar în planul ideilor, iar proprietarii sunt încântați că li se oferă posibilitatea de a le pune în practică. Autoritățile trebuie să aibă idei, iar particularii au înțeles că numai aplicându-le, progresează.
Era prezentată acolo o pietonală de faleză la Marea Mediterană, de o mare frumusețe și plasticitate, cum numai acolo, în orașul Sagradei Familia, al juneței lui Picasso și a nașterii lui Miro, ai putea vedea.
Pietonala era realizată din scânduri de lemn tratate special, despre care arhitectul spunea că se comportă foarte bine. Latura dinspre mare a acestuia era ba concavă, ba convexă, parcă urmând sinuozitățile țărmului, iar la unul din capete marcat de verticalele unor stâlpi metalici argintii în profil rectangular. Peste aceștia, așezați în trei paralele inegale și plecând diferit, se arcuiau, urmându-i și ridicându-se pe amplitudini diferite, aceleași bare rectangulare, acum sub forma unor valuri sau aripi în zbor. Și toate aceste coloane și aripi vălurite, se aprindeau pe seară suind și plutind în buza mării ca niște lasere uriașe.

O metodă idioată a acestei "mode" (toaletarea) amintite este aceea cu tăiatul crengilor de la baza arborelui (tot pentru normare), fără ca cei ce o fac sau comandă să înțeleagă sau să le pese că natura nu se supune modelor (prin sacralitate) că pomii au niște proporții naturale pe care nu e bine să le strici, că sunt arbori valoroși la care este o impietate și un cras amatorism să faci tăieri cât de mici (magnolii, stejari, etc.) Și că tăind crengile de la bază e posibil să se rupă ulterior crengile care se sprijineau pe acestea (mai ales la tei).

Concluzia care se trage este că ar trebui să ne pese și să o spunem când acel ceva de spus pare, în goana permanentă cu grijile de zi cu zi, complet nesemnificativ.

Ioan Burlacu - artist plastic

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!