...și merg nicăieri. Simplitatea gestului de a pune un picior in fața celuilalt, pe un drum - nedrum, spre un orizont ascuns de lacrimi. Mi-e frica ochii să-i deschid căci am vederea bună.
Sunt! Încă nostalgic exist!
În mine singur mă afund și rad de golul regăsit din fața Eu-lui de nepătruns. Sunt ascuns și copil. Sunt aevea și vis. Mă încăpățânez să gasesc acul în Carul Cu Fân, măcar de s-ar obosi cineva să-l pună acolo. Sunt pădure spre toamnă mergând, cu galbeni pași țintind spre iarnă. Primăvara iernii - toamna asta târzie!
Cândva, știu sigur, exista un "ceva" ce făcea să se miște. A rămas doar inerția. De mi-aș pierde masa și aș rămâne doar accelerație - infinitul ar fi mai aproape.
E bucuria de a exista, nemijlocit? E drama gândului stingher? E căutarea sinelui în "a fi"?
Cândva, mi-am amintit, era speranța - puturoasa aia care a rămas pe fundul unei cutii prea puțin timp deschisă. Întunericul însa a nimicit-o inevitabil, s-a-ngălbenit și ea de dor de lumină, a ajuns să-și caute speranța ei. deci nu e ea.
Atunci ce?

Într-o lume plină de incertitudini, care a reușit să conceapă chiar și o teorie a incertitudinii, într-o lume haotică și cu teoria mișcării browniene aplicată societății, într-o lume relativă cu un Einstein ridicat la rang de zeu - doar Pasul rămâne.
Incert, haotic si relativ.