agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-04-29 | |
Filosofiile existențialiste apar fie ca descrieri psihologice și morale ale sentimentului existenței (Jaspers) așa cum se manifestă el în situații limită (supremă ignoranță, grijă, angoasă, desperare, singurătate, moarte etc.), fie ca „analiză metafizică a elementelor esențiale care constituie existența“ (Heidegger) cum ar fi libertatea (ca domnie a arbitrarului opțiunilor), facticitatea, derelicțiunea, rătăcirea, contingența etc., învederând în acest fel atât situațiile particulare cât și însușirile universale ale existenței umane. Termenul „existențial“ (ceea ce ține de existență sau de simțământul existenței) păstrează în filosofiile existențialiste o semnificație predominant antropologistă și individualistă care întreține o problematică fără ieșire. Prin urmare, în Existențialism noțiunea de „existență“ nu este inteligibilă fără referirea la corelatul ei – „transcendența“. În raport cu aceasta din urmă, „existența umană“ ne apare ca o perpetuă „cădere“, ca un „a fi înainte de sine“ (Heidegger), ca „proiect“(Sartre), ca „tendință și comunicare“ (Jaspers), ca „refuz și invocare“ (G. Marcel). Pornind de la Kierkegaard, Maine de Biran și Nietzsche, existențialismul se opune ca și romantismul mărginirii intelectualiste a filosofiei clasice moderne, păstrând însă spiritul dialectic și optimismul teoretico-gnoseologic al acesteia. În funcție de înțelegerea „transcendenței“, în existențialism distingem între gruparea „atee“ (Heidegger, Sartre, Abbagnano) pentru care omul este însăși transcendență (adică prin însuși faptul că există, omul e angajat în „realizarea“ lumii, fără intervenția divină) și gruparea religioasă (K. Jaspers, G. Marcel, M. Buber), pentru care există un transcendent absolut, spre care omul tinde, în raport cu care el definește sensul acțiunilor sale.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate