Uite, am hotărât să nu mai scriu povești... Pentru că ați putea crede că eu, adultul, stau mereu de-o parte și las doar copilul să vorbescă... parcă mi-aș ascunde viața, în viața lui...
Totuși cea care vorbește sunt eu... dar port copilul cu mine peste tot. Îl privesc des în ochi și știu dacă greșesc ceva... Mai ales că nu am timp să spun toată povestea și aleg mai mereu partea tristă a ei în speranța că în timp ce povestesc, aș putea așa... ca din întâmplare, să schimb o lacrimă cu un zâmbet... Dar mirarea din ochii lui mă readuce la povestea adevărată și mă surprind din nou că, deși om în toată firea, mă las dominată de acest copil...
Așa că nu mai scriu povești... ce rost are, din moment ce copilul nu acceptă decât povești adevărate!
Am să încerc să las copilul în urmă (visând la zboruri în timp ce-și linge înghețata de alune) și să vă spun ceva real.
......................................................................................................................................................
Sper că tu nu te vei supăra dacă voi vorbi despre noi...
Voi profita puțin de faptul că nu ești lângă mine și, dacă greșesc ceva, nu-ți voi vedea ochii mirați...
Așadar îți amintești, sper, dimineața în care ne-am așezat la aceeași masă pentru a ne bea cafeaua... Întâmplare, aș spune eu. Tu i-ai spune, probabil, congruență... Cuvintele sunt foarte importante... deși sinonime (echivalență, i-ai spune tu!), unele au conotații imprevizibile, sunt mai expresive și povestea alunecă mai ușor, parcă...
Dar eu nu mai spun povești, tocmai precizasem că este reală întâlnirea noastră la cafea... Așa că - deși sună banal - ea a fost o întâmplare...
Când vorbesc de cafea, toți se grăbesc să descrie aroma și aburul ce se înalță ca un duh din lichidul maroniu... Mă tem că aici mă voi împotmoli puțin sau mă voi simți ca un disc învechit și zgâriat pe suprafața căruia patinează acul pick-up-ului și va trebui să-l ridic, ajutându-l să depășească platitudinea.

(asta înseamnă că trec peste faptul că ne-am zâmbit, ne-am atins ca din întâmplare mâinile, m-ai certat, am plâns, ai plecat, am rămas singură la această masă...)

E real că stau așezată aici, cu o ceașcă de cafea rece în față, gândindu-mă la tine.
În spatele meu cineva își trage nasul... privesc peste umăr și zăresc copilul cu obrajii murdari de lacrimi și de înghețată de alune. Îi zâmbesc și îl iau de mână. Trebuie să fac ceva să-l înveselesc... poate îi voi spune o poveste...
Totuși, parcă sunt mai frumoase poveștile! Mai ales dacă sunt cu fluturi...