A doua mea natură mi-a devenit păcatul. Atât de copleșit sunt de obsesia de a primi iertarea divină, încât mi-am uitat prima natură. Nici măcar eu nu mai știu a mă ierta. Atunci cum pot a cere eu iertare? Păcătuiesc prin fiecare atrocitate gândită la adresa semenilor. Îmi este imposibil să nu judec faptele semenilor, să nu remarc eșecurile lor. Cu certitudine aș deveni util implicându-mă în proiectele lor de viață, idealuri moștenite genetic. Îmi pare patetic să privesc un om care a eșuat lamentabil în viața lui și care-și caută echilibrul prin revenirea la geneză. Ce caută acel om? Mi-e imposibil să cred în reușita unui nou început atâta vreme cât mi-a venit timpul să zăbovesc în groapa comună a eșecului. De oricâtă libertate de a alege aș beneficia, niciodată nu voi alege același drum, să-mi refac traseul declinului. Da, aș putea schimba câte ceva, dar stigmatul eșecului mă trădează. Este o utopie să cred în reușita unei ratări anterioare din viața mea. Atunci prin renunțare, păcătuiesc prin gesturi, rațiune, atitudine. Primul păcat este conștientizarea de sine, când știi că nu poți schimba nimic la tine, că ți-ai decis singur destinul, că ai renunțat la speranță prin anularea credinței. Ai uitat complet gustul fericirii dar și cel al dezamăgirii. Fără credință îți împlinești destinul precum un orb care nu a aflat niciodată culorile vieții. Ajungi la destinație saturat de imunitate. Nici moartea nu te impresionează, pentru că netrăind nu resimți nici o pierdere, nici o renunțare. Irepetabila obsesie că voi sfârși în genunchi fără să știu a mă ierta mă-mpresoară ca un țipăt hohotit ce-mi sfâșâie sufletul condamnat la viață.

Cluj Napoca
noiembrie, 2008