Agonizează toamna înecată-n cețuri,
pădurea-așterne pat pentru jivine,
elanurile-s azi ruine,
azvîrl cu visele la resturi
și-aș vrea,cît aș mai vrea,să-mi fie bine
dar țărna-i udă și se face glod,
șubredă-i puntea,nu mai ține,
să fac un pod și nu mai pot...
De ce l-aș face?azi socot
că între mine și pădure,
apa adîncă,tulbure,rămîne
ca pavăză și ca suport.

Întind o praștie să mă arunc pe mine
în hăul care sînt despovărat de zgură,
să simt pelinul cum se face dulce,
alinător,cuvînt în gură
și-un dor nebun să mă apuce
să fug pe scurtături atemporale
printr-un portal ce-n altă lume duce,
că-s prea sătul de pușlamale,
de intriganți,trufași,de cutre,
codoși,perverși și haimanale,
să mi se-ndrepte sufletul iar către
neprihănite vise din pruncie
cînd nu știam s-arunc cu pietre...