Omul. I-a fost dat să înțeleagă și să aleagă.El poate iubi, poate ierta, poate urâ sau poate lovi. De cele mai multe ori totul se întâmplâ fără să facă o alegere în acest sens, el doar face,pur și simplu inerțial, pentru că a uitat să mai înțeleagă. A uitat. E atât de simplu să lovești în jurul tău.
Un copil pleacă mâhnit de la școală pentru că tocmai pe el au uitat ceilalți să-l aplaude atunci când a dat un răspuns corect. „De ce ești supărat?” „Azi la școală fiecare răspundeam la o întrebare. Când cineva răspundea corect ceilalți aplaudau. Când am răspuns eu, pe mine nu m-au aplaudat chiar dacă răspunsul meu a fost corect. M-a întrebat doamna de ce sunt supărat și i-am spus. Atunci a zis: copii, să-l aplaudam...Eu le-am zis: nu mai am nevoie acum...”.

Putem spune altfel decât că este o nedreptate ca omul încă din pruncie este condus spre un fel de a fi astfel cum înțeleg cei din jurul său? Ce este drept în faptul că te-ai nascut într-un mediu mizer? Ce este drept în faptul că societatea te-a împins către o direcție? Ce este drept în faptul că atunci când te trezești e atât de târziu, atât de trecut, atât de risipit fără să poți întoarce timpul, fără să mai poți alege, ci doar să-ți înfrunți resemnarea? Să fie oare destinul cea mai puternică lecție despre nedreptate?Pruncul să fie cea mai nedreptățită ființă din univers?

Dar ce putem spune despre copilărie? Este oare drept ca pe terenul de joacă un copil să se roage de un altul să-l lase și pe el cu bicicleta? Nu este o nedreptate faptul că un copil, același, mereu același e ultimul atunci când are loc o întrecere la alergare? Ce poate fi drept atunci când dintr-un cărucior, imobilizat, un copil se joacă doar privind?
E clar, nu pruncia e cea mai puternică lecție a nedreptații! Copilăria poate fi mult mai nedreaptă!

Oh! Ce amintire frumoasă e adolescența! Câte visuri, câte legăminte...câte speranțe! Atunci încolțesc iubirile, atunci se naște puterea, atunci idealurile. Dar, vai! Fata aceea cu ochii albaștri, cu râsul său minunat, atât de plăcut, atât de frumoasă! Ea nici nu se uită la el, ea nici nu știe că el există. Da. Și mai e și ea, fata aceea tăcută, care încearcă să se ascundă mereu printre umbre, cu o privire mereu tristă, care își ascunde bluzița sărăcăioasă, aceeași zi de zi, pentru că ea nu are cămași frumoase, ea nu are haine noi, ea nu are parfumuri la fel ca si celelalte fete. Și el. El care poartă ochelarii aceeia cu dioptrii multe, el care nu este chemat în echipa de fotbal a clasei niciodată...Și mai e și el, și ea...ei, cei care simt foamea, simt frigul și care duc zi de zi cu ei certurile celor de acasă ca pe un junghi permanent, ca pe ...Asta nu o fi tot o lecție a nedreptății? Sigur adolescența e crudă și nedreaptă, cea mai nedreaptă!

Ea este o femeie fericită: azi a născut. A născut un băiețel frumos, cu ochi ca o mărgea, cu mânuțe care par atât de fragile încât îi este teamă să le atingă. În jurul ei sunt alte mame, fericite și ele. Plânsul copiilor din jurul său pare un cântec al vieții. Și viața pare o împlinire- visele capătă o noua formă, speranțele sunt altele și iubirea...iubirea are un alt sens acum.
Dar viața e fragilă, viața poate fi luată înapoi de destin. În lumina pe care doar ea o vede copilul ei se stinge. Rămâne doar un trup pe care îl strânge la piept, cu care ar vrea să-și umple golul din ea, pentru ca ea azi nu se mai simte femeie, nu se mai simte deloc, în locul ei e doar durerea și...strigătul.
Aș zice că asta e lecția nedreptății.

El. Azi privește în urmă. Are doi copii mari, sănătoși, care i-au dăruit nepoți. El e mândru și liniștit. Soarbe umbra nucului în zilele de vară și mângâie focul din sobă atunci când viforul șuieră amenințător pe la ferestre.A fost un om bun, un om apreciat, iubit. În jurul său erau copiii, familia, prietenii. Azi el privește în urmă căutând a ignora durerea din piept, ori poate din oase, ori poate de pretutindeni căci ea, durerea, i-a rămas fidelă, ea și singurătatea... Se întinde pe patul său și adoarme- un somn al ultimelor visuri. Afară viforul încetează a mai șuiera pentru o clipa, atât cât de un rămas bun, apoi șuieră din nou, mai vârtos chiar...

Asta da lecție despre nedreptate!