Eram doi pe același drum pietruit cu cele mai bune gânduri. Începea simplu: ia-mă la braț, și spune-mi tu! Am schimbat pasul… să fie!... și-am continuat cu un cântec, să căutam puțină nostalgie în Ignoranța lui Kundera, să ajungem cu bine la pagina ()… vezi că se poate?!... și am nimerit printr-o curte, unde doi copii obraznici chiar aveau ceva de spus. Se jucau cu focul. Cand ne-au vazut, au facut repede un nod alb din trei ape curgatoare. Am auzit tot, dar n-am băgat de seamă că drumul se bifurcă. Tu ai văzut, (…)?

Acum, ce facem, (…)? Încotro? Acolo unde este Nodul Alb, oprește Carul Mare. Nu așteaptă prea mult, doar de-o respirație, din rădăcină până se umple aerul cu ani împrospătați de muguri… să urc, fără mirări, și fără întrebări. Tot ce știu e că ma duce într-o călătorie prin Jurnalul cu dungă albastră, la steaua cea mai strălucitoare din Canis Major, VY… o stea roșie, unde Fila-Mamă a lăsat, pe unul din colțuri, un zmeu, sa-l înalț alergând prin visul de copil al unui om mare, geamănul celor trei roze. La întoarcere, dacă mai ține visul, vă iau la braț și vă spun… tu și eu, vreți să înmulțim timpul cu inocența primită-n dar de la începutul drumului, și abia după aceea să ne ocupăm de bifurcare? Știu, de aici ploile vor fi altfel, cu miros de grâu copt și încins, răcorit de lacrimile stelelor… dar așa se cade să îngrijim o pădure de măslini, unde trăiește sălbaticul Y, un V cumpănit la început de primăvară, să înflorească tot pământul cu cântec și……. auziți, (…)? Bat clopotele în brațele lui deschise înspre înaltul albastru și pur, cu dor de necuprins…