Nedezlegate mistere
Din vieți efemere
Se adunară la un loc
Și-ncepură al lor joc.
Unul privind printre gene,
Se umflă în pene,
Și zise aproape strigând:
-Spuneți-mi acum pe rând
Ce este viața pe pământ?
-Un drum? Un scop?
O întâmplare?
Un dar ? O forță?
Condamnare?
-Eu, (zice altul cu emfază)
Sunt cel mai de vază!
Că nimeni nu știe,
Până-n veșnicie
Ce-i moartea?
O trecere? Sau, un sfârsit?
O experiență? Un nimic?
Un pas în față ? Sau 'napoi?
Deci eu sunt taina mai de soi!
Stând cocoțat pe-o stea,
Ce aprig lumina,
Le zise altul cam ghiduÈ™
-Să-mi spuneți voi mie acuș'
Un suflet cu a lui pereche,
ÃŽn lumea asta ce e veche
Vor fi alături doar un pic,
Și nimeni nu va ști nimic...
De ce, si când se-ntimplă asta
Că, de ar ști, ar da năpasta!
-Nu mai trăncăniți degeaba
Doar ca să aveți o treabă!
Se auzi-nfiorător
Vocea celui iubitor:
-Pe voi omului v-am dat
Cu-al meu dulce sărutat
Pe el să-l însoțiți mereu
Ori de e bine, ori de e greu
Iar rolul vostru se termină
Atunci când timpul o să vină.
Răspunsul vostru sunt chiar eu
Am fost, mai sunt, voi fi mereu!