cuvinte mute împlântate în inima nerostirii, ca niște săgeți pe care abia când le scoți din rană le simți cu o durere mirată, lipsindu-ți…

tăcere respirând greu, a moarte, ca și când cerul a coborât prea mult, apăsând-o, sau pământul a urcat prea adânc, strivindu-te între neant și abis…

neființă flămândă, fredonând până la delir aceleași gesturi detracate și articulându-le apoi distributiv, reversibil, de-a valma, poate în felul ăsta au vreun sens…

halucinație ca o izbăvire cu iz neverosimil, apneic, stuporat, de recurs în anulare…

mântuire refuzată în priviri opace strălucind convulsiv, de pseudopod căruia i s-a refuzat dreptul de a înțelege…