îmi amintesc ochii tăi: două confirmări ale realităților noastre
completând atât de armonios diferite
doi oameni porniți într-o căutare precară a celuilalt
pe când îmi amintesc și râsul tău
șmecheresc
de parcă ai fi fost un copil cu buze prea pline să mă abțin din a-l săruta
doar să-l fac să tacă

un univers al meu mut în care mâinile noastre se ghiceau mai bine decât ne-ar fi putut găsi cuvintele
și-așa cum au făcut-o mereu
cât s-au știut împreună

acum e prea noapte, ochii tăi îmi par înnegriți
de parcă i-aș fi colorat cu tutun, doar că atunci te-aș fi sărutat cu buze din fum
și până și sexul ne-ar fi părut ireal
sau poate așa ar fi trebuit să fie, ca o febră pe care-o aduce doar o boală gravă

de care să suferim amândoi