O liniște atât de albastră la Viena că nu încăpea într-un singur vis.Fiecare"guten nacht" cotea Dunărea spre casă.Parcă mă dedublam seară de seară, pe niște alei pietruite cu gânduri,una spre nord, alta spre est. Murmuram și țipam în mine, altfel aș fi spart un cer atât de înalt și era păcat. Ochii își schimbau culoarea după timpul în care priveam împrejurul, mai verzi de lacrimi. Oamenii păreau seci, lichizi și săraci curgând pe apă, ocolindu-mă cu grijă. Voiam liniștea atât de albastră, să o-mbrac peste dor și să plec.
Casa mea era departe.