agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-05-24 | |
Încă de dimineață se întrevedea a fi o zi lungă, ceea ce Luminiței îi displăcea.
Grija serviciului a rămas undeva departe. Odată cu pensionarea și-a semnat propriul pașaport pentru libertatea de a fi stăpâna timpului ei. S-a bucurat când a ieșit la pensie dar acum constata că bucuria i-a fost una zadarnică. Această așa zisă libertate, nu i-a adus altceva decât însingurare, și mult dor. Libertatea ei avea culorea albă. Era o simplă coală de hârtie, pe care în fiecare zi, în fiecare oră sau minut, prin activitatea ce o desfășura, ea desena tot mai greu câte ceva. Înainte era altfel. Desenele se paginau și colorau prin forța inerției evenimentelor în care ea însăși se transforma în protagonistă. Acum totul s-a întors pe dos. Îi lipseau elementele decorative, acei oameni care odinioară îi produceau și bucurii și necazuri, colorându-i desenul fiecărei zile în cele mai deosebite nuanțe. Din desenul cotidian îi lipseau cu preponderență liniile. Acele trasee făcute dis de dimineață în care–și lăsa încet încet preocupările de-acasă pregătindu-se mental pentru cele ce vor urma la servici. Acele trasee făcute după amiaza, în care-și îneca ofuscările adunate la servici, pregătindu-se pentru problematica de acasă. Desenul actual era punctat, pe ici pe colo accentuat de luminile și umbrele venite din suflet. -Hei Luminițo trezește-te! Nu mai ofta după ce-a fost! Privește înainte cu încredere, își auzi vocea interioară. -Să privesc înainte cu încredere? Cât de „înainte”? Să intuiesc momentul în care voi ajunge să pun pe foaie doar un punct și gata? -Toți ating acel moment fetițo. Gândește-te la ceva nostim! -Ceva nostim! Ceva nostim, ca și atunci când... Prin intermediul lui Traian, Lucica a cumpărat un televizor. Unul vechi, scos de pe piață din cauza noilor îmbunătățiri tehnologice apărute. Avea acesta un cinescop de vreo jumătate de metru în spatele lui de ziceai că are montată o țeavă de tun. Și era greu ca naiba. Cât de mult s-a bucurat ea când l-a văzut în casă! Dar bucuria a durat doar o săptămână. S-a defectat „rubinul „ lor cel aducător de bucurie. Imaginea s-a îngustat, apărând doar o panglică mișcătoare în centrul ecranului. Au mai trecut alte două săptămâni de rugăminți fierbinți pentru reparații. Dar cine să îl ducă? Cu ce bani să plătească? Până când, Luminița n-a mai rezistat. La cei paisprezece ani, a decis, să ia taurul de coarne că doar era mare. Mintea ei căuta febril soluția transportului respectivului aparat. Soluție găsită la final, în căruciorul fratelui ei. Era un cărucior destul de înalt, cu landou înșurubat pe un cadru metalic. Bucuroasă nevoie mare, a desfăcut landoul, și pe cadrul rămas a montat televizorul. Montat, e prea mult spus... l-a ancorat, legându-l cu toate cordoanele găsite în casă. Apoi, s-a erijat în postul de conducere. Nu mult timp, preț de vreo două ore cât i-a trebuit să parcurgă cei patru kilometri, până la unitatea de reparații. Ochii minții ei nu percepeau trecerea timpului. Se revedea împingând hotărâtă, dar încet acel cărucior. Broboane de sudoare îi brăzdau fețișoara îmbujorată. Nu era tocmai greu de dus. Mai dificil era atunci când trebuia să-l urce din nou pe trotuar. Cadrul avea arcuri la bază, și doar o clipă de neatenție ar fi fost suficientă pentru a face televizorul zob. Și apoi... la cât de preocupată era să-și ducă planul la bun sfârșit nici nu mai avea timp să vadă privirile amuzate ale trecătorilor. Perindarea acestei amintiri o făcu pe femeie să zâmbească. Pusă în fața faptului împlinit, Lucica n-a mai avut cale de întoarcere. La chenzină a plătit reparația, îngrijindu-se și de transportul acestuia acasă. Din păcate însă nici cu reparația făcută n-a mers mult timp. Așa că nu i-a rămas altă distracție decât să se lase furată de lectură, atât de mult, încât ascundea în mijlocul manualului, câte o carte. De regulă își revizuia cele predate în școală stând cocoțată în pat. Cu manualul pe genunchii adunați astfel încât doar coperta manualului să se vadă, atât de cumințică „învăța” ore în șir, că se mira mama ei cum de o lovise dintr-o dată pofta învățăturii. Cam tot așa a fost și atunci când... Într-o bună dimineață, a trezit-o Lucica în zori spunând-i: -Vezi că eu plec la muncă. Tu... fă bine de cumpără pâine, spală și tu cât poți din rufele adunate, și fă ceva de mâncare, că voi veni la prânz acasă. N-am luat la pachet nimic cu mine. Pe urmă a plecat. Bucuroasă nevoie mare, Luminița s-a dus după pâine. A cumpărat o pâine neagră, mare și fierbinte. Ajunsă acasă, a adunat la repezeală câteva din hainele indicate pentru spălare, le-a înmuiat într-o albie de tablă, pe care a împins-o cu grijă sub pat. -Oricum mai am timp berechet pentru mâncare, așa că ia să vedem ce-a mai făcut „Joe Limonadă”... și-a zis satisfăcută că era singură acasă. Se simțea bine suită pe pat și ciugulind din delicioasa pâine. Se alătura cu tot sufletul eroului cărții participând la toate aventurile acestuia. Așa că... nu și-a dat seama când s-a scurs timpul. O umbră călătoare interceptată prin geamul din apropiere, o determină să sară ca arsă: -Aoleu mama! Și eu n-am făcut nimic din ce mi-a zis! Iar mă găsește citind. Ce să fac? Aha! Arunc cartea sub pat... și-a zis fata, uitând de albia cu rufe. Și din poziția în care era, cel mai ușor a fost să ducă cartea la spate, forțând-o să intre în spațiul dintre perete și marginea patului. Deodată... pleoșc! Cartea a căzut în albie. „Poate nu se înmoaie așa de tare!” ... s-a gândit Luminița. ”Am să o pun la soare, am să explic biblotecarei ceva plauzibil și... voi vedea eu cum o scot la capăt.” Cu o falcă-n cer si alt-n pământ, Lucica tuna și fulgera! -Cuuuum? Până la ora asta și nu ai făcut nimic de mâncare?! Și ce-ai făcut mă rog frumos? -Am cumpărat pâine, și am vrut să mai stau un pic în pat, dar am adormit. Fac acum de mâncare... uite mă și apuc de curățat cartofi. -Da! Da, se vede! De aia e patul plin de firimituri! Și... ce crezi tu că eu am atâta timp la dispoziție până se frig cartofii? -Hai mami, te rog iartă-mă că altă dată o să țin cont de ceea ce-mi lași de făcut. Am greșit! -Bine, bine, hai să curățăm împreună câțiva cartofi că-s ruptă de foame! Ora în care Lucica a stat acasă, s-a scurs cu viteza melcului. În acest timp, Luminița se tot ruga la Dumnezeu să treacă timpul mai repede pentru a-și recupera cartea din albia cu rufe. După plecarea mamei, Luminița a încercat să-și scoată cartea. Dar ce să mai scoți? Că în acea oră cât a stat la înmuiat, numai bine că s-a murat. Ce era de făcut? Cartea împrumutată de la bibliotecă trebuia returnată. Altfel se complica problema... veneau penalitățile care nu erau tocmai mici. Noroc că i-a venit ideea salvatoare de a face uz de o adresă ce se tot difuza la radio. -Librăria „Cartea prin poștă... str.Sergent Nuțu Ion 8-12 sector 4 București” Da! Așa am să fac! Am să le scriu să-mi trimită cartea! A decis fata, plină de încredere. Ceea ce a și făcut. Timp de vreo două săptămâni s-a tot rugat ea Domnului: -Doamne, țucu-ți picioarele tale de un milon și un catralion de ori, fă Doamne o minune, și fă Doamne în așa fel încât să-mi trimită ăia cartea... să n-o plătesc dublu sau triplu... că mă zvântă mama din bătaie! Și într-adevăr după o perioadă, pentru câțiva bănuți, a primit exemplarul mult așteptat. Asta i-a insuflat multă încredere... - va urma - |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate