Îmbrățișările mele sunt un spital vechi
din care au plecat oamenii
a rămas numai umbra aripilor
de îngeri din spatele pervazului


ziduri reci și igrasie îmi înregimentează ochiul/
câteva paturi de fier
din care mișcă singurătatea


îngerii pășesc nestingherit pe culoare își dau binețe
apoi se întoarce fiecare în camera sa cu vedere în pământ
uneori îmi jdrelesc pereții cu rugăciunile lor greoaie
pe care nicio macara nu ar urni-o din glas


știi ce găsesc eu
cel puțin trist
nimeni nu trage clopotele la naștere
nimeni nu mai crește porumbei voiajori
cu care să asmută îngerii în scaune goale

natura moartă se mută-n miezul ochiului

încă mai tresar
cu mâinile întinse ca pentru perfuzii
când se trântește ușa
asta e singura boală pe care o cunosc

asta e singura boală care vindecă