...
eram cam derbedeu. Liceean. Plăteam cu 11 lei biletul pentru trenul ce mă ducea de la Roșiori de Vede la București; îmi aduc aminte că intram în cinematograful ăla (pe dreapta când te duci din Romană către Eva) cu trei lei, și că am văzut și o scenă amuzantă (nu dintr-un film!) cu un mare actor de-al nostru, acum aflat pe lumea cealaltă, care când a auzit că urmeză să vorbească o actriță, nevastă de ministru de externe, și-a tras pălăria peste ochi, iară când a început filmul, s-a dezbrăcat și a dormit frumos și cuminte ca un copil care doarme la el acasă după ce a fost îmbăiat de mama sa, care a stins lumina, i-a spus povestea și l-a pupat ... după ce adormise!

...
acum, la mulți ani distanță, îmi permit să citesc, îmi place că citesc asta: “Călătorind în lung și în lat prin Statele Unite priveam, observam, ascultam și, la un moment dat, am avut dorința să fac un film. E o țară în care imaginile îți sar în obraz la fiecare pas. Tentațiile sunt infinite, singura problemă e cea a alegerii. Dintre toate filmele mele, Zabriskie Point este în cea mai mare parte improvizat în timpul turnării. Personajele mele încarnează contrastul actual dintre tineret și civilizație.” - Michelangelo Antonioni - 1970.

...
eh, pe vremuri, și prin ce vremuri! am trecut primind o: Notă de decont financiar pentru: DOUÃ CAFELE, DOUÃ BILETE TRANSPORT VAPORAȘ PE SENA; CONTRACOST ZIARE ARTICOLE (articole pe care le citisem pe net, dar care veneau la o lună distanță prin nefericita poștă secretizată). M-am pronunțat: “contra!”. După șase luni m-am trezit că am doi subalterni “net-civilizați” care nu-și găseau locul, dar care în modul cel mai civilizat cu putință “m-au scos”, adică “m-au făcut” cum se spune, modificând organigrama cu sprijinul ACELEIA, nu spun cine! - între altele toți sunt acum în ... Tele-viziuni.

...
În cele ce urmează, vă rog să mă credeți “pe cuvânt de onoare” că nu am schimbat niciun cuvânt, punând ceva din zisele lui Grigore ARBORE, cel ce stă pe meleaguri italienești, publicând pe banii noștri, ceva cam așa:
- “... a stârnit curiozitate mai ales deoarece în câteva scene - cheie însă pentru trama aproape inexistentă a narațiunii - apărea un personaj feminin”;
- care Arbore, luat de apele zilei de Vineri, 03 August 2007 - 12:05 AM, a văzut toate filmele lui Antonioni cu anticipație, adică în anul de grație 1966!: “Filmele care l-au făcut celebru sunt întocmiri aparent rudimentare de narațiuni având ca temă generică fie criza morală și sentimentală între persoane care nu găsesc limbajul comun al înțelegerii (Eclipsa, 1962), fie lipsa capacității de comunicare între persoane de sex diferit din straturi sociale în care raporturile au fost fragilizate de tehnologizare, de absența sau lipsa de consistentă (sic: n.n.!) a valorilor. Aceeași lipsă de capacitate de comunicare între persoane a fost redată în metafore plastice de o eficacitate extraordinară în Deșertul roșu (1964), premiat cu Leul de Aur la Venezia.”.
- “Le-am văzut pe amândouă cândva, în București, cred că în 1966, într-un cinematograf “cu circuit închis”, unde se organizau vizionări pentru persoane “responsabile”, care prezentau toate “garanțiile moral-politice” (cum se spunea în dosarele de cadre) pentru a nu fi contaminați de filozofia alienării, de “cinematografia alienării”. Care, în versiunea atribuită de Antonioni, de altfel ar fi trebuit chiar “promovată” atunci și în România socialismului real deoarece - în secvente (sic: “ț”! – dactilografa!) edificatore (sic: “a”! – dactilografa!), care au reapărut constant în următoarele filme ale lui regizorului – conținea (sic!) o critică implicită a modului cum societatea de consum invada sfera privatului, altera - prin promovarea aparentelor (cred că despre “aparențe” e vorba, fără doar și poate!) - capacitatea de reprezentare corectă a realului.”;
- “S-a întâmplat ieri la Ferrara, oraș în care autorul său se născuse în urmă cu 94 de ani, în 1912. Provenea dintr-o famiglie burgheză. Studiase la Universitatea din Bologna unde și-a luat diploma de licență cu o teză stranie, despre economia politică în Promessi sposi, celebrul roman al lui Alessandro Manzoni. Orașul splendid din câmpia padană, lichefiabil sub razele solare cam două anotimpuri și jumătate pe an și scufundat în ceață un alt anotimp și jumătate, cu edificiile monumentale înghețate într-un timp istoric nedefinit, surprins în neliniștitoarele imagini din pânzele perioadei "metafizice" ale picturii lui Giorgio de Chiric (sic!), i se părea tânărului Michelangelo Antonioni (1912 - 30 iulie 2007) o scenă prea puțin încăpătoare pentru a putea fi folosită precum fundal pentru reprezentarea spectacolului lumii.!;
- “Avea nevoie de spații mult mai largi largi. A plecat la Roma și s-a dedicat criticii cinematografice. După care a lucrat, până spre sfârșitul Marelui Război, la Paris: a fost asistentul lui Carné, de la care a fost probabil contaminat cu morbul pasiunii pentru camera de luat vederi. În jurul ei a stat până când la epuzarea (sic!) energiilor, până când tremuratul mâinii a devenit și tremurat emotiv al camerei, precum în ultimul film, Eros (2004), poveste, “în episoade”, a iubirii văzută cu ochii a trei personaje, unul fiind chiar el. Parcursul uman și artistic al regizorului Antonioni a fost, în ce privește tehnica de abordare a spectacolului vieți, invers decât acela al colegului scriitor Giorgio Bassani (1912 - 2000), și el descendent dintr-o foarte burgheză famiglie ferrareză, rămas însă “acasă” toată viața, pentru a descrie “din interior” - precum în Grădinile Finzi Contini ((1962), În spatele ușii (1964) - saga familiilor burgheze ebraice dintr-un oraș pe care lumina îl transformă, în special vara, într-un deșert solar. Imaginea deșertului solar a persecutat de altfel imaginația lui Antonioni. Ea a reapărut constant, în reprezentări diferite, în operale (sic: “operele”!) sale: a fost fundalul existențelor consumate în el, legătura între acestea, a întruchipat spațiul incert de solitudine individuală sau colectivă în care este permisă orice halucinație, în care realitatea este chiar Fata Morgana, precum în Zabriskie Point (1970).”;
- “Ideea că existența umană se poate consuma într-un spațiu în care lipsa speranțelor și incertitudinile generează neliniști, de genul acelora ce îi încearcă în deșert pe cei ce se străduiesc a întrezări o oază sau un fir salvator și călăuzitor de apă, traversează subteran opera lui Antonoini de la începuturile carierei, de la Învinșii, operă din 1953. Antonioni a rupt schemele narative și le-a încărcat, acolo unde le-a menținut precum pretext al desfășurării logice a fluxului imaginilor, cu valențe simbolice și lirice. A înțeles că angoasele moderne nu sunt transmisibile artistic doar prin dialoguri și atitudini: a conferit un loc esențial în comunicare imaginilor simbol prin care își propunea să deschidă “ferestre” în dinamica neprevăzută a interiorizării. Invită astfel privitorul la o reflecție asupra aspectelor tainice ale spiritului, asupra dificultăților de comunicare între ființe.”;
- “Tot într-o sală “rezervată”, de cinematecă, am văzut după o vreme Blow-up (1966), un film realizat la Londra, care în lumea snobilor bucureșteni, îmi amintesc precis, a stârnit curiozitate mai ales deoarece (sic!) în câteva scene - cheie însă pentru trama aproape inexistentă a narațiunii - apărea un personaj feminin foarte cunoscut al timpului: manechinul Veruschka. Era un film-alegorie, construit pe pretextul - cu iz misterios - identificării unei imagini. În substanță era o reflecție cu mijloace filmice despre contradicția între ceea ce este și ceea ce pare a fi. Marți 31 iulie pe un program al televiziunii italiane a reapărut imaginea reală a unei Veruschka (n. 1939) în plină formă, parcă ieșită din unul din visurile-coșmar ale personajelor “alienate” ale filmelor lui Antonioni. A declarat că scena cheie din Blow-up a avut semnificația unui “cerificat de garanție” al celebrității, încă valabil și astăzi.”;
- “În seara reapariției fostei și mereu prezenței (sic: aici dactilografa a pus “ț”, în loc de “t”!) celebrități mondene și actrițe întâmplătoare din sertarul istoriei cinematografului am revăzut Blow-up și Zabriskie Point (1970). Acesta din urmă l-am perceput, la mulți ani de la prima vizionare, cu o altă sensibilitate: aceea a experienței de viată a celui care a văzut intrând în criză mentalitatea câtorva generații și schimbându-se rapid, din mers, filozofia de viață a altora, mai tinere, în arii de cultură și geo-politice diferite, dintre care una se află acum în frenetică “lărgire”, ba chiar suferă de “indigestie din cauza lărgirii excesive”.”;
- “În Zabriskie Point s-a recunoscut generația care a participat la mișcările tineretului intelectual din țările occidentale în 1968. Deja definite în plan istoriografic precum răbufniri de nemulțumire spontane, născute pe un fundal al absenței de idealuri și de orizont existențial, acestea au prea puține trăsături în comun cu manifestările stimulate de suflul speranței plecat, în aceeași perioadă, fără ascunzișuri, de la Praga spre țările din jur, suflu care a contaminat, în surdină, și rândurile tineretului intelectual din București și alte capitale ale “socialistmului real”. Zabriskie Point mi-a apărut, din perspectiva celor patru decenii scurse de la evenimentele caracterizatoare pentru starea de spirit a unei generații a lumii despărțită de istorie de cealaltă generație soră, aceea de dincolo de “cortină”, precum o operă cinematografică de o simplitate tulburătoare. Pe o tramă narativă redusă la esențial, cu două personaje, se grefează tabloul crizei de identitate a unei generații ce nu poate da un sens propriei existențe. Revoltându-se împotriva rutinii sociale, tânărul "erou" din Zabriskie Point nu face decât să evadeze din ea, pentru a ajunge a “consuma” experiența pasageră a iubirii într-un deșert, un loc cu potențialități imagistice simbolice.”;
- “Jocul exaltării simțurilor prin exaltarea imaginației este - în film - doar o etapă a unui parcurs care se încheie cu moartea personajului ce încercase, metaforic vorbind, zburdând peste deșert cu un avion “împrumutat” prostește, (sic: “ca să” ... n.n.) “se desprindă de pămant". În mișcările lungi și ondulatorii ale aparatului de filmat, în tăcerile prelungite, în simbologia (ha!? – n.n.) culorilor, în cadrul natural menit a sublinia atât stările de spirit ale personajelor cât și contextul simbolic al acțiunilor acestora, unii critici au văzut manifestări ostentative de manierism. Termenul a fost “inventat” cândva în secolul al XVI-lea pentru a identifica pe cei ce continuau într-un fel sau altul extraordinarele aventuri artistice ale lui Raffaello și Michelangelo.”;
- “Aplicat la Michelangelo Antonioni, personaj ultra-singular - ca și colegul său suedez, Ingmar Bergman, dispărut tot în aceste zile - în peisajul artei cinematografice a secolului trecut, acest concept ar indica o urmare cu chiar mijloacele sale a propriului itinerar conceptual și stilistic. Zabriskie Point rămâne o tulburătoare investigație în golul existenței și iluziilor. A fost înmormântată provizoriu ieri, împreună cu autorul, într-un cimitir din Ferrara.”.

Adio băi!
Þin minte că au fost tăiate primele 25 – 26 de minute din film, și că o serie de imagini – alea cu sexul în grup – au fost “edulcorate” de cenzură. Mai departe ... “arta n-are moarte”!