agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-05-28 | | Aceeasi banala dimineata pe o strada prafuita de tara…Cocosul incantat ca acum isi poate relua vocalizele, gainile plictisite de acelasi concert, lumea innecata in aceeasi vesnica rutina, iar eu…eu ascult povestile vantului. Campul ma primeste inca cu bratele deschise. Probabil recunoaste in mine, cea de acum, faptura mica si jucausa care pana nu demult eram. Aici, ascunse in iarba umeda de mai, au ramas si acum dorintele, visele si planurile mele copilaresti. Pana mai ieri, stateam pitita printre firisoarele veri ca apa unei lagune, asteptand sa apari de pe strada cu petale albe. Pana mai ieri, parfumul si prezenta ta imi erau impregnate in memorie si piele. Nu m-am gandit la tine de ceva vreme, dar parca fiecare floare, fiecare adiere a vantului, fiecare picatura de ploaie iti repeta numele. Simteam in dimineata aceasta ca e ceva schimbat, dar credeam ca sunt asa de puternica incat nimeni si nimic nu mi te-ar putea aduce in suflet din nou. Iti mai aduci aminte oare diminetile in care adia un vant dulce, de serile in care stelele vorbeau? Mai tii minte parfumul amarui al despartirilor? Nu pot sa cred ca sunt aici, acum, in locul care mereu ma face sa visez, unde ma simt cel mai aproape de soare. Nu pot sa cred ca imi incredintez povestea vantului, care va strabate lumea intreaga fara odihna si-mi va imprastia amintirile deasupra marilor adanci. Era chiar acea dupa amiaza cand soarele, inainte de a asfinti, ma tinea strans de mana. Ca de obicei voiam sa cred ca nu te asteptam, insa toata fiinta mea se stingea incet sperand ca ai sa vii. Ma trada inima, care se suise pana sus in gat , ochii care te cautau neobositi si mintea, care mi te aducea tot mai aproape. Am vrut sa imi las imaginatia sa joace o clipa iar ochii mi s-au inchis. M-a trezit o calda imbratisare venita din vise parca. Mi-au pierit atunci glasul si suflarea insa mi le-ai redat tu cu un zambet. Brusc m-am simtit atat de mica, incat imi era teama ca acel verde parfumat sa nu ma inghita, pentru ca soarele imi lasase mana in a ta. Nu stiam ce sa spun, iar buzele mele nu reuseau sa murmure nici macar un salut. Cuvintele nu isi mai aveau rostul. Nu stiu cat timp se scursese in tacerea graitoare dintre noi, insa stelele, una cate una, s-au descoperit de voalul negru care le ascundea frumusetea. Am ramas doar ele, luminite in cer, si noi, doi copii visatori. Te-ai ridicat apoi si imi era teama ca nu cumva sa pleci fara sa imi spui ceva. M-ai luat de mana si mi-ai aratat o stea,pe care o numisesi dupa mine. Mi-ai spus atunci, ca nu ma vei uita pentru ca eu voi fi mereu luminita care te va calauzi din marea de nori, prin ger sau furtuna. O lacrima isi facea incet loc printer genele mele, insa am plecat impreuna spre strada cu petale albe de prun, care purtate de vant ne invaluiau intr-un nepretuit omat. Am visat impreuna, pana cand ajunsi in fata casei pazita de doi batrani si secretosi nuci si trei pruni ninsi cu fluturi albi, mi-ai spus un curat si pur “te iubesc”. De ce nu ti-am spus si eu cat te iubeam? Ar fi fost in van sa incerc…nu-mi ajungeau cuvintele. Stiai ca te iubesc prea mult… Am intrat in casa sperand ca nu va trebui sa-ti las mana din a mea si te-am privit apoi pe geam. Stateai pe banca si zambeai catre stele. Ai plecat…si te-am vazut intrand…zambeau si stelele. Da…a fost adevarat! Si daca a fost atat de real, daca iubirea noastra era atat de minunata de ce acum e doar o amintire? Unde ai plecat in dimineata aceea? De ce nu ai venit inapoi? Atunci eram aici cu tine, iar acum sunt aici cu amintirea ta. Ce liniste s-a lasat pe strada prafuita. Cu cat ma apropii de banca mi se pare ca este cineva acolo. Nu pot sa cred…esti chiar tu…De fiecare data ma ravasesti si apoi pleci insa de data aceasta m-am hotarat sa nu mai cred nici un cuvant din ce imi spui. Imi fac tot felul de ganduri in timp ce ma apropii de banca dintre pruni dar desigur nici o parte din mine nu ma va asculta cand voi fi in fata ta. Observ ca te ridici…De ce pleci? De ce nu spui nimic? Te prefaci ca nu ma vezi…sunt chiar aici, dar de fapt am incetat sa fiu cu adevarat in ziua in care tu ai disparut. Poate nu vrei sa ma vezi, ti-e teama ca nu cumva sa ma fi schimbat, sau poate ti-e teama sa ma vezi la fel ca atunci cand ai plecat. Nu sunt aceeasi…Stelele nu mi-au mai zambit din seara aceea, campul nu m-a mai imbratisat iar soarele nu mi-a mai tinut mana. Cum pot fi aceeasi cand cand eu eram eu doar prin tine, iar acum tu lipsesti ? De ce ai aparut doar ca sa-mi colorezi banala dimineata pe strada prafuita de tara in alb si negru? Si asa, inca o petala din floarea amintirii tale a cazut…Apari ca sa-mi tulburi viata si dispari apoi lasandu-mi doar respiratia. Ia-o cu tine! Doar lasa-mi intreaga amintirea din acele seri pe strada cu petale albe. De ce tu, cel care m-a invatat sa respir, sa zambesc, sa iubesc, m-ai lasat sa invat sa le fac pe toate aceastea, singura? Vreau doar o explicatie cuprinsa intr-o banala propozitie si un zambet venit din vechile amintiri. O poveste demult ofilita isi face cale si astazi in viata mea. Atata timp pierdut, atatea lacrimi la geamul rece, atatia nori care au trecut nepasatori peste mine si totul doar ca acum sa realizez ca desi ai plecat, esti inca aici… Te iubeam… |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate