Tare mult îmi plac teoriile conspirației. Îmi place să le construiesc, să le dărâm, să le confirm și să le infirm, să le descopăr, să le inventez, să le contrazic, să le argumentez și să le contraargumentez.
Unele dintre cele mai interesante teorii ale conspirației privesc meciurile din cadrul diverselor campionate de fotbal.

Mi-aduc aminte cu nostalgie de teoria care a circulat după eliminarea României, demult, când Ursu’ al lu’ Maiăr a făcut meciul de 100 de minute numai ca să meargă mai departe sponsorii și berile.

Mă înnebunesc după teoria care circulă în prezent, cum că au fost aranjate calificările pentru Campionatul Mondial astfel încât să meargă sigur mai departe capii de serie, celebrele echipe ale Braziliei, Spaniei, Angliei, Franței, Olandei, adică cele care vând bilete și aduc sponsori.

Mă bucur când se confirmă câte o teorie a conspirației, dar și mai mult mă bucur când e dărâmată. Iar când se mai șubrezește câte o legendă, mai ales din fotbal, sunt de-a dreptul extaziată. Prin urmare, este ușor de imaginat că, de când a început Campionatul Mondial de Fotbal, am fost aproape tot timpul în extaz: Germania s-a chinuit cu Polonia până în ultimul minut pentru un amărât de gol, Franța n-a fost în stare să înscrie cu Elveția, italienii abia-abia au învins Ghana, Argentina a învins Coasta de Fildeș la diferență de numai un gol, Brazilia a uitat că e Brazilia și de-abia s-a învrednicit de un gol cu Croația, Portugalia a debutat “fulminant” (citat din știrile PRO TV) cu 1-0 contra Angolei… Într-un cuvânt, victorii chinuite, multe pe ultimele minute de joc, în fața unor adversari luați luați la mișto tot timpul, care până la urmă au făcut față cu onoare meciurilor grele de care au avut parte, chiar dacă au fost înfrânți.

Dar cel mai mult și mai mult mi-a plăcut meciul de azi dintre măreața Anglie și minuscula Trinidad Tobago. N-am mai râs de mult cu atâta poftă, văzând celebrul calm englezesc ducându-se de râpă în fața unor trinidadieni puși pe treabă, n-am mai văzut de mult atâtea ratări pe minut. N-am văzut niciodată atât de multă ciudă în rândurile englezilor, încât au început să se dedea la faulturi ca să-i oprească pe trinidadieni din contraatac, precum mărețul Lampard, care s-a pretat la un astfel de fault de două ori, număr fatidic pentru el, căci tot de două ori s-a “învrednicit” de ratări, din care una față în față cu portarul.
Cât p-aci să se facă de râs englezii în fața caraibilor (nu “caraibienilor”, cum îi dădea înainte comentatorul, ăsta nu e nici în DEX, iar noul DOOM zice clar: numele etnic este “caraib”, deși, la urma urmei, parcă să zic că Trinidad Tobago este practic în Atlantic).
În final, după ce Michael “dă chix” Owen a ieșit de pe teren, și-au revenit și englezii, înscriind, plini de glorie, două goluri în fața suprinzătorilor trinidadieni, care, între noi fie vorba, dacă Suedia face cu Paraguay-ul ce a făcut cu Trinidad, își mențin șansele de calificare în optimi.

Până una-alta, numai de dragul dărâmării teoriei conspirației, le țin cu drag pumnii ecuadorienilor, coreenilor, togolezilor, tunisienilor, croaților, ghanezilor, angolezilor și tuturor dezmoșteniților fotbalului, în speranța că măcar una dintre echipele lor își va face loc măcar până în sferturi, să mai încurce socotelile sponsorilor și ale multimilionarilor din fotbal. Apropo, a auzit cineva de Mister Beckam în meciul de azi?