O liniște ca de mormânt cuprinsese întregul ocean Atlantic de Nord, după ce apele sale zbuciumate de agitația diurnă, provocată de hulă, mai rar de furtunile (foarte rar se întâmpla acest fenomen), descrise cu lux de amănunte în unele jurnale de bord regăsite în romanele de aventuri, ai căror autori nici măcar nu văzuseră vreodată marea, un exemplu reprezentativ fiind Karl May, cu ,,Whinnettou’’, care nu avusese de-a face niciodată cu triburile de indieni și totuși a devenit celebru prin imaginația sa [], se ,,odihneau’’, urmând s-o ia de la capăt a doua zi și tot așa…
În acea seară de 8 Noiembrie 1986, pe nava de pescuit oceanic, super trawler-ul ,,P’’, cina se terminase de servit pe la orele 19,30 și ca de obicei, marinarii mai zăboveau în careu, unii pentru a mai afla veștile din țară din ziarul ,,Scânteia’’, chiar dacă erau vechi de peste două luni, alții jucau ,,o tablă’’, un ,,conostas’’, un pocher american, șah sau stăteau pur și simplu chibiți, cu condiția să nu le miroase picioarele, dar mai ales să aibă țigări, iar de faptul că trebuiau să vorbească precum obiectul muncii lor (peștele)nici nu se mai punea problema.
,,-Pas!” Rosti, vădit nemulțumit ‘nea Vanea, de cărțile ce-i fusese servite de un coleg mucos ca vechime (nici nu-i trecea prin cap acestuia la ce ritual urma să fie supus cu ocazia trecerii Ecuatorului, când urma să fie miruit cu păcură și ulei de motor ars, amestecat pe săturate cu vaselină neagră de atâta folosire).
,,-Nici eu nu am deschidere!” Se exprimă parcă mai supărat Mihai, bătrânul Lup de Mare, ce urma să se pensioneze la întoarcerea în țară.
,,-Măi țâcă, de ce ai mâna așa de proastă, nu știi să amesteci cărțile?”, zise, tușind zgomotos, moș Terente, după ce trăsese prea adânc dintr-o mahorcă rusească!
Cam așa era petrecut scurtul timp de relaș, până la intrarea într-o nouă tură de lucru.
Dintr-o dată se auzi o pocnitură prea puternică pentru a fi confundată cu explozia vreunei instalații de pe navă.

Nici nu s-a ridicat bine de pe scaun că acel sunet s-a transformat într-o răpăială infernală ce numai în filmele cu tematică de război o puteai auzi!…
Până a se dumiri despre ce este vorba, castelul de comandă al navei era deja în flăcări, iar cabinele marinarilor din tribord arătau ca niște torțe îmbibate la maxim în petrol lampant.
Nu a durat mai mult de 5 minute până când, toți membrii echipajului, mai mult ajutați de instinctul de apărare, își găsiseră ascunzișul din fața gloanțelor de mitralieră în cele 4 bărci de salvare din babord (partea din stânga navei, de la prova spre pupa, semnalizată noaptea cu lumină roșie, la tribord fiind verde).

………………………………………………………………………………………………
În acel moment mă aflam pe nava ,,Măgura’’, când, întrebându-l pe șeful meu direct ce se întâmplă de puntea este cufundată în beznă, iar acesta mi-a răspuns sec: ,, Mergem să ne alimentăm cu motorină de la un tanc sovietic’’. Era așa de anapoda date aceste lămuriri, încât nici nu realizasem că ne deplasam cu viteză maximă din acele coordonate geografice, de unde ai fi reușit, nu cu prea mult efort să observi și acele ciudate licăriri de palidă lumină de pe țărm.
Între timp, zvonurile începuseră să circule printre marinarii de pe nava noastră, (primul fiind confirmat de întreruperea legăturii prin stația radio cu nava ,,P’’) dar nu prea le-am dat importanță pe moment, în schimb, pe la orele 2,30 a.m., sunt trezit de vocea disperată a comandantului navei (mirosea încă a cerneală umedă brevetul său de ofițer de marină) care, mai mult bâlbâită de frică, chiar dacă se încerca a părea un ordin, se dovedise a nu fi decât o implorare de a salva viețile celor ce abandonaseră nava atacată ( se aflase deja ) de pirați (mercenarii lui Polissario), ce-și instalaseră tabăra de atac pe fostul teritoriu al Saharei Spaniole.
Interesul acestuia era să acapareze nava pe care o atacaseră, și nu scufundarea ei, plătiți fiind în acest scop de un stat, ce pierduse intenționat (prin coliziune)o navă hârbuită, cu exact un an în urmă, în speranța că statul nostru le va plăti despăgubiri în acest sens.
Conformându –mă ordinului dat de skipper, până să ajung pe puntea principală, de ce să nu recunosc că tremuram mai mult de frică, decât de frig (era o noapte destul de răcoroasă), iar, în depărtare zărisem, chiar dacă distanța era de circa 10 mile marine, castelul incadescent al navei și dând frâu liber unei imaginații dezolante, mă gândeam că toți oamenii de pe acea navă sunt morți, dar și mai grav era gândul că în orice moment noi am putea fi următoarea țintă.
Teama mi s-a risipit, precum ceața de toamnă, când am fost printre cei aleși să particip la acordarea primului ajutor, iar odată ajuns acolo, am aflat că fusese ucis doar controlorul de la bordul navei, numit de autoritățile Mauritaniei, și doi români răniți de schijele rezultate în urma explodării a două grenade anti-tanc [].

Iulian Nistor -Vaslui, 29 Iunie 2006