Mă întorceam cu mașina acasă
mă gândeam cu plăcere
la cubul de liniște și relaxare
și la satisfacția provocată de o carte bună
tocmai terminasem orele de lucru
umplute până la refuz
cu îmbâcseală, încordare și muncă
făceam slalom printre gropi
parcă puse intenționat
pentru a-mi dovedi agilitatea
mă întorceam acasă
și mă simțeam ca un om în deșert
când vede o oază…
deodată în fața mașinii
se aruncă o fată
mașina țipă ca un ins înjunghiat
când am apăsat până la refuz
pedala de frână
roțile mutilate de asfaltul zgrunțuros
s-au oprit la câțiva centimetri
de fată
m-am dat jos din mașină
cu panica lichefiindu-mi simțurile
și am întrebat-o de ce a făcut gestul necugetat
“am vrut să mă sinucid
căci fără iubire viața este nimic”
poți trăi fără iubire
ușor, liniștit și împăcat
fără artă însă
după ce ai pătruns în templul ei
și te-ai închinat la altarul cuvintelor
- bigot al religiei poeziei –
chiar că viața este un 0
umplut de somnolență și rutină
(m-am gândit privind-o acuzator)
“oricum ar fi viața
din moment ce te-ai născut
la intersecția dintre hazard și iubire
ești datoare să-i duci povara și supliciul
cu disprețul și răzvrătirea față de durere
până când se dizolvă încet în moarte” – i-am răspuns
am invitat-o la o cafea
și a acceptat
privindu-mă indecis și indescifrabil
de parcă ar fi deschis
ochii pentru prima dată
realității înconjurătoare
avea o poșetă roz
o pudoare cuibărită într-o tristețe
de final implacabil
ochii verzi îmi sfredeleau
spațiul în care bănuiam
că ar trebui să se afle iubirea
ca un abuz senzual
asupra sentimentelor personale
pe care le-am transformat în timp
în stări de artă
prin părul blond
simțeam de la distanță
gustul mierii
constatam cu teamă
că iubirea somnolentă îngropată într-un vraf înalt de tomuri
ieșea la suprafață
și jubila radioasă în fața ei
i-am dat numărul meu de telefon
după ce mi-a promis
că va întoarce spatele morții
am citit în ochii ei
ravagiile făcute de o iubire trădată
și altceva, mult mai profund și agonizant
indescifrabil și definitiv.

Mi-a strâns mâna ușor
și ne-am despărțit…
a doua zi am citit în ziar
că o tânără
s-a aruncat în fața trenului
corpul zdrobit
nu a putut fi identificat
însă lângă ea s-a găsit
o poșetă roz…
visele mele de iubire
au fost sfârtecate cu cruzime
ca de atâtea ori
am dat un ultimatum iubirii :
“tu entitate parșivă
ce-ți place să-mi lichefiezi durerea
și să mi-o dizolvi în sânge
smulge-te definitiv și pentru totdeauna
din mine
sau îți voi dezagrega prin ură
materia vâscoasă și dulceagă”.