Mi-e greu
Am venit să mă acopăr
cu umbra ta,
așezată între cer și pământ.

E atâta liniște aici...
îmi este bine
în brațele tale de rouă
unde plouă
cu mângâieri duioase, tandre
asemeni lunii în nopțile de vară.

E seară,
iar soarele apune incandescent,
ca inima mea ce doare.
O iei din căușul palmelor efemere,
cu dorul tău îndepărtat, ce-l țin acum aproape.

Desfaci zăvoarele iubirii înrobite
într-un zâmbet ud, duios.
Alinți durerea aceea profundă,
din centrul inimii mele.
Roua ochilor tăi, veniți din noaptea albastră,
spală suferința
și, odată cu ea, gustul amar din sufletul tău, pentru mine
plângând tăcut, șoptit
în plânsul meu, peste ochi-mi îndurerați.

Cuvintele au împietrit pe buzele de jar
dar tu,
de acolo, din tăcerile înalte,
știi tot,
îmi pipăi zbuciumul
ce stă în spini adânci peste ființa mea.

Pun obrazul pe lutul de deasupra
și cu mâinile însângerate
scormon până la seva pământului.
Iau un strop
și picur în centrul întregului meu
de la tine spre mine,
cu apă vie.

Boarea vântului îmi piaptănă părul,
gândurile,
cugetul,
stingând tăciunele ce arde.

Săruți culoarea castanei ce dă în pârg
din priviri sfioase, rușinate,
încărcate de remușcări și pocăință.
Știu că ești tu...
dor uitat, și dus în înălțimile albastre,
îmi netezi calea
spre drumul pavat cu lumină și flori
să pot păși drept, frumos și alb.