Amalia, un boboc de trandafir, care abia începuse să cunoască viața, ar fi surprins pe toată lumea, dacă i-ar fi fost descoperit secretul sufletului ei. Era o fată tânără frumoasă, cu statură atletică, cu păr castaniu închis, bogat și lung, admirat de toate colegele ei de școală. Avea o gură senzuală și dantură perfectă, ochi mari, căprui, patetici cu care privea mult mai departe decât vedea în realitate prietenele ei; o fire calmă, sub care ascundea perfect orice frământare sufletească. Bine educată, cu norme de viața sănătoase, a deschis ochii privind uimită spre porțile iubirii pentru prima dată în viața ei, acolo unde a crezut că nu va avea acces niciodată, pentru că în educația primită de copil, a învațat de toate de la părinții ei, dar mai puține lucruri sau nimic despre dragoste.
De unde era să știe ea, că acest sentiment nobil, plin de tandrețe țâșnește din izvorul inimii necondiționat și își îndreaptă torentul pasiunii acolo unde nu visezi, spre cine nici nu gândești, sau unde vrea destinul mai bine spus. Și se îndrăgostise nebunește și involuntar, mult prea tânăra Amalia, de un făt frumos cu doisprezece ani mai mare ca ea, un tânăr curtezan, care de pe băncile facultății se întâmplase să locuiască foarte aproape de ea și de familia ei.
Cui să împărtășască secretul sufletului ei, sau cine să o ajute să-și decodifice acest sentiment patetic, surprinzător, care se dilata în inima ei tânără cu mare repeziciune de la o zi la alta, sufocând-o cu tentaculele lui, suflet care nu fusese niciodată încercat de altă dragoste, decât cea părintească. Deșii tânără, Amalia observa atentă acest fenomen nou, care îi tulburase liniștea copilărească de până atunci, dar privea lucrurile totuși cu maturitate genetică probabil și suferea enorm, fiindcă conștientiza instinctiv, că se îndrăgostise de un om nepotrivit ca vârstă și statut, la care gândise ea, nu va avea acces niciodată.
Pentru că ea era mult prea tânără pentru astfel de manifestări, părinții ei s-ar fi șocat dacă ar fi aflat că ea iubește de la o vârstă așa de crudă, de numai cincisprezece ani.
Este oare posibil așa ceva ?
Da, este posibil, dar greu de acceptat.
Văzând că această pasiune nu poate fi împărtășită nimănui și fiind sigură că nu ar fi fost înțeleasă, Amalia își pusese în gând, că nici chiar cel îndreptățit să știe și pe care îl iubea nebunește nu trebuia să afle secretul ei.
Astfel și-a ferecat acest sentiment devenit patetic de dureros în templul secretelor ascunse, a cărui ușă a fost mereu deschisă, până când a apărut prima dragoste a viața ei.
Vă întrebați dacă a fost vorba de iubire, nu-i așa ?
Ei bine da, a fost iubire și ce iubire grea, nefiind mărturisită niciodată.
Iubire, înfundată ca lava unui vulcan în craterul sufletului, care clocotea de furia tăcerii, a dorințelor neânțelese și a viselor decapitate din fașă.
Cine ar fi înțeles-o pe tânăra Amalia, care se lupta cu disperarea unui sentiment atât de năvalnic și pe care ea singură trebuia să îl panseze pe ascuns, ca să nu afle nimeni.
Nimeni n-ar fi înțeles-o, nici chiar părinții ei, pentru care cuvântul iubire era subiect tabu și pe care Amalia nu l-a simțit în sânul familiei sale niciodată. Maturizându-se cu timpul, ea a reușit să-și panseze aparent rănile profunde ale sufletului.Dar mai târziu în viața ei, acel sentiment romantic nu a mai încercat-o decât o singură dată cu trup și suflet de data aceasta, iubire la care din nou nu a avut acces, pentru că acel om pe care îl iubea, ca femeie matură, era căsătorit la fel ca și ea. Amalia a fost cea care și-a sugrumat din nou dureros toate sentimentele, stingând flacăra dragostei și a pasiunii din ea, pentru binele celor două familii, a ei și ale omului pe care il iubea, după care, focul iubirii adevărate în viața ei s-a stins definitiv.
Este greu de înțeles și totuși ușor, dacă ne ascultăm voit conștiința.
Și apoi iubirea nu este sacrificiu de la început până la sfârșitul vieții pentru toți ? Păcat că nu este egală între parteneri, sau poate chiar în acest fenomen constă forța de atracție între îndrăgostiți.
Timpul a trecut repede peste umerii Amaliei, care s-a maturizat, dar nu a ajutat-o cu nimic în incendiul sufletesc, care ia marcat mult timp viața.
Amalia a încercat să trăiască frumos, căsătorindu-se modest, cu un om simplu în toate, care o iubea ocrotitor, ca pe o sora mai mică și căruia i-a dăruit afecțiune, copii, dar cu toată bunăvoința ei impusă, nu a reușit niciodată să-l iubească pasional, pentru că așa de mare a fost ruptura dragostei dintâi, încât craterul sufletului ei a revărsat toată lava iubirii din el, până la ultima picătură.
O mustra deseori conștiința, că nu putea oferii soțului ei mai mult decât o dragoste prietenească. Dar cu ce era ea devină ? Putem supune caracterul iubirii sau torentul ei libertin, care alege ce vrea și pe cine vrea, fără să țină cont de poziție socială sau alte norme ? De multe ori Amalia se întreba, dacă acest tribut scump nu-l plătește din cauză că a iubit exagerat pe acel om, mai mult ca pe Dumnezeu, lucru neadmis în morala universului nostru pământean și poate de accea plătim scump orice abatere de la normal.
Cu timpul Amalia s-a consolat. Gândul că a iubit și a cunoscut acest sentiment nobil i-a cicatrizat în timp rănile sufletului, idolatrizând și condensând sentimentele iubirii în cămara inimii, a fost salvată de la înecul depresiv, care a fost o perioadă foarte aproape de ea. Acest bagaj valoros al iubirii ei cristalizate a imunizat-o, a înțelepțit-o și a înfrumusețat-o fizic, pregătind-o pentru un viitor liniștit, cum spunea ea zâmbind uneori jovial și cu subânțeles : Am iubit puțin timp, dar atât de intens, ca să-mi ajungă o viață.

04-03-2007