Nu mi-a fost politica niciodată aproape, dimpotrivă, cu tam tam și revoltă am ieșit, la cerere, din acel UTC al vremilor mele...
Aveam un curaj nebun în a spune lucrurilor pe nume, albului alb și negrului negru. Funcțile și scaunele unora, nu-și puteau permite libertatea aceasta... Mie, nu-mi era frică atunci, decât de Dumnezeu, un Dumnezeu slobod pentru mine și pentru destui munteni ai satului de munte neatins de cooperatizare... Acolo locuiau bunicii mei, în acea oază de normalitate, loc unde mergeam des și unde aveam mai tarziu să-mi consolidez adolescența. Oameni de oameni pe acolo, spre deosebire de oamenii câmpiei sau podișului dobrogean pe unde frica săpase șanțuri adânci în genetica lor spirituală, mai cu seama din acel hei rup al cooperativizării forțate.
Of, Doamne... ce slobod ești acum și câte case îți tot înalță liberii aceștia de azi, și ce cruci mari își fac și ce biblii împielițate și-au tras pe birouri, aproape de funcțiile și scaunele alea murdare de frică și plocoșenie.
Și, Doamne, frica mea de tine în acel respect și iubire pălește și mi-e rușine și teamă de propria-mi rătăcire... Albul meu alb și negrul meu negru încep să aibe nuanțe... Și nu-i drept, Doamne, nu-i drept... camelionismul ăsta pute mai rău decât toate soiurile politicii din toate vremile.
Și mi-e dor, Doamne, tare dor de mine, de curajul meu, și mi-e ciudă că mă îneacă propria-mi nepăsare ca o mare cenușie...
Și marea era verde albastră, deși pe aici, îi spuneam Marea Neagră