Am plecat din București dimineața nu prea devreme, eu, Basri și Alice, pentru mine important e drumul, asta e știut deja, Basri, soțul meu, e fericit să își plimbe tânăra(încă) soție prin lume, Alice se foiește pe bancheta din spate, îmi pun ochelarii negrii de soare și ascult Eugen Avram, pe 16 martie seara l-am ascultat la Casa Eliad și mi-a fost bine, port de atunci cd-ul lui în geantă mereu, ieșim din București cu zâmbetul larg, la Giurgiu ne oprim să mâncăm, surâd amintindu-mi de axis mundi și de Ioan Peia, Alice îmi spune să îl sunăm, timpul e însă prea scurt, plecăm mai departe. Alice și Basri și-au cumpărat susan cu zahăr, ronțăie fericiți, eu tac.
La vamă e liniște, călători puțini, privind la fotografia Alicei de pe cartea de identitate vameșul bulgar îi spune că e frumoasă, eu privesc acru spre el și omul tace deodată parcă speriat, amabilitățile astea de mascul ofilit mi-au dat întotdeauna fiori reci, vameșul îmi spune ceva într-o românească stâlcită încercând o politețe oficioasă, nu îi răspund, abia aștept să ies din țară. Bulgaria ne primește tăcută și indiferentă, mi-e dor de Magheru deja și de luminile lui schimbătoare. Avem 3 zile înainte, astăzi e vineri, duminică seară trebuie să fiu în București, le-am promis băieților de prieteni ai mei că le aduc ciocolată și vederi colorate. La Târnovo ne oprim să fotografiem niște case care sunt gata-gata să cadă de pe un deal prăfuit.

Acum câteva luni când am trecut pe aici păreau mai firești și mai locuite. Ne îndreptăm spre Sofia, îmi pregătisem o listă bătrânicioasă cu locuri de vizitat, desigur că am uitat lista acasă. Semn bun. Nu m-am schimbat prea mult între timp.
Alice a adormit, eu cânt, Basri zâmbește mulțumit.
La Sofia găsim o pensiune ieftină, vorba vine găsim, Basri a fost ani mulți șofer de TIR și poet călător, știe pe de rost toate orașele, străzile, hotelurile, motelurile și drumurile din Europa și Asia, hmm, recunosc, întotdeauna când plecăm în lume cu mașinuța noastră și un prieten pe bancheta din spate mă îndrăgostesc iar și iar de el(de soțul meu spun, să fie clar, nu râdeți). Doamna de la pensiune vorbește mult într-o bulgărească perfectă, Alice tace, nici eu nu o duc mai bine, Basri râde. Doamna nu știe nicio limbă străină, nu e nimic, avem o cameră cu 3 paturi, vorba vine 3 paturi, două paturi și un fotoliu-pat "ceaușist", știți ce vreau să spun, un fotoliu din acela pentru rude sărace, menit să le alunge la timp în caz de popas prea lung, Basri doarme pe fotoliu, asta e, masculinitatea impune sacrificii.
Ieșim în oraș, eu și Alice, casele sunt sărăcăcioase, parcă am fi într-un sat mai mare ce se visează comună, o stradă lungă pavată cu piatră cubică și magazine prăfuite cu mulți pantofi de mușama sau pânză, după preferințe. După ce am străbătut de vreo 5 ori strada dintr-un capăt în altul am obosit, mâncăm pe îndelete la un restaurant chinezesc și apoi ne mai plimbăm la întîmplare pe străzi, se face seară, orașul e aproape gol, oameni puțini și mi se face dor de București.



Mâine plecăm la Varna. Poate acolo se va întâmpla ceva îmi spun gândindu-mă că nici azi nu fumez.
Drumul spre Varna e lung dar cum vă spuneam iubesc drumul, călătoria spre oriunde. Alice doarme pe bancheta din spate, e un om simpatic spune Basri, în sfârșit ai și tu o prietenă, era și cazul, nu înțelege de ce toți prietenii mei sunt bărbați, Alice e o noutate pentru el, un prieten al meu femeie, se simte în siguranță și întinerește brusc de parcă cineva i-ar fi oferit în dar o adolescență nou-nouță.
La Varna găsim un hotel curat primitor și ieftin cu o recepționeră inteligentă, orașul seamănă a oraș, pe străzi oameni mai mulți decât în Sofia, marea e primitoare. Eu mustăcesc, îi spun Alicei că îmi place mai mult la Constanța, orașul meu cu prieteni poeți, cu piața Ovidiu și bilete despre cum a trecut elian pe acolo, Alice mi-ar da una peste basca nou-nouță cumpărată cu 10 leva din piață, o bască pe care scrie Harley Oaydson, dar tace. Mâncăm mult, o ascult povestindu-mi și mi-e dragă. Pe străzi oamenii trec, le zâmbesc de departe. Mă gândesc că aș fi vrut să ajung în Italia încă de luna trecută, că mi-am amânat călătoria ca să scot până la sfârșitul primăverii încă un volum de poezie. Seara e cuminte și plină de prăjituri, nu fumez nici azi.
Drumul spre București vine la timp, îmi era dor de casă, iată, 1200 de kilometri în 2 zile și jumătate, Basri e fericit, Alice e intactă. Seara, în București, le dau prietenilor ciocolata și vederile colorate aduse pentru ei, toți mă întreabă ce mai fac, rămân pe gânduri, bună întrebare, săptămâna viitoare plec la Edirne, până atunci mă gândesc că am să plec spre Sibiu peste câteva zile.