Multe sunt tentațiile critice atunci când ai deschis volumul de poeme „Aburi de femeie” (Ed. Haifa, 2004), pe care se află semnătura Biancăi Marcovici! Este un nume, o marcă, o artistă care s-a manifestat mai întâi prin muzică, a învățat ingineria la Iași, trăiește în două culturi și-n două expresii artistice. Tentant și complicat totodată, pentru că „ambuscadele” pot fi de-a dreptul ucigătoare. Ca și altă dată, biografia o consider un fapt necesar, dar nu definitoriu. Acum vom vedea cum muzica, de pildă, poate fi o prelungire în cuvânt; notele muzicale se prefac miraculos în litere, în silabe, și apoi, dimpreună, rescriu povestea tristă a unui suflet chinuit care stă la masa zeilor din înalturi, asumându-și celestul și suferința la tensiunile idealului de frumusețe și armonie.
Cu alte cuvinte, nu vom lua în seamă, din biografia artistei, decât acele elemente și acele momente care au răzbătut în poeme. Pentru că împotriva unor credințe noi suntem suma faptelor, întâmplărilor pe care le adunăm, prin cuvinte, într-o poveste. Poezia nu are doar valoare estetică, ci și de mărturisire.
Poemele Biancăi Marcovici te pun în relație cu o lume aspră, dură chiar, care nu este alta decât cea pe care noi înșine am construit-o, neglijând să-i oferim delicatețe și armonie. Sentimentele par vetuste, sensibilitatea o eroare! Or, poeta, împotriva așteptărilor noastre, nu-și deplânge soarta, nu se lamentează, ba așa spune, consemnează ceea ce i se întâmplă cu detașarea cronicarului-comentator a unor fapte de istorie.
Aceasta este aparența, pentru că poemele Biancăi Marcovici au două paliere de lectură: primul , despre care am vorbit deja, maschează pe cel de-al doilea unde sensibilitatea artistică este bine protejată. De aici încep să se înalțe „aburii de femeie”.
Ei bine, o bună parte din aceste poeme sunt o încercare de-a investiga, înțelege și reda, prin cuvânt, ceea ce se petrece în interiorul ființei delicate și rafinate supusă agresiunii realului. Și atunci: „N-am scris nici un rediscurs, n-am citit,/ n-am parcurs kilometri necesari,/ n-am așteptat nimic,/ n-am visat,/ n-am dat nimănui nimicul meu….”.
Este o definiție a sinelui, una, însă, orgolioasă, fără compromisuri. Cuvântul poetului, se știe, învinge cerbicia timpului, clatină stelele, preface ființele, rămâne drept mărturie a rostului nostru pe pământ și-n univers, Cu detașare, cum ziceam, poeta notează lucidă tot ceea ce se petrece apoi în sufletul său!
Lumea acestor poeme se compune din detalii pe care noi înșine le vedem, percepem, le simțim, le trăim, ne rănesc, ne mângâie, ne compun existența. Trăim într-un secol al spectacolului risipitor de energii și simțire când ființa omenească contează tot mai puțin sau nu mai contează deloc. Paradoxal, civilizația ne torturează: cu cât suntem depozitarii a mai multor informații, cu atât mai singuri și mai fragili suntem: „secolul nostru ne îngurgitează până și respirația,/ doar/ păstrând argumentele neviolate/ dar fugi în găoacea ta…” În acest cadru atunci e firesc: „Mă poți vedea cu litere mari/ deocamdată,/ până se reglează sufletul,/ până ce inima se va face/ de piatră”.
Ne-am fi așteptat ca iubirea să învingă cruzimea vremurilor. Puține sunt însă poemele de dragoste. Dar și atunci când le aflăm în carnea hârtiei poemul nu este o dulce rătăcire, o dulce nebunie, ci este scenariul dramatic al incomunicării și neînțelegerii: „Dacă ai fi înțeles că eu,/ nu pot fi paravanul tău/ în lipsa noastră de timp,/ în zilele astea atât de melancolice și perfide (…) Dacă te-ai fi substituit mie,/ cel puțin o clipă universală,/ să-mi vezi dedesubturile sufletului,/ mângâierea și tandrețea cuvântului,/ nu erotismul său./ Dacă m-ai fi ghicit,/ nu m-ai fi pierdut”.
Este o primă mare surpriză, nu-i așa? Pentru că iubirea nu mai este atotstăpânitoare. Dar atunci, nu există nici o ieșire? Nici o mântuire din această existență tragică? Cum poate trăi o femeie, ca un abur delicat? Aburul are o viață scurtă. Abia dacă-l vezi și nu e, ca să parafrazăm un vers eminescian. Autoportretul acesta hieratic, de-o extremă fragilitate nici nu poate fi vorba să reziste în vâltoare nebună a vremurilor. Dar, cum spuneam, nici disperarea, nici lamentația nu-s acceptabile. Ba, dimpotrivă, sunt alungate cu aristocratic dispreț!. Și atunci? Chiar să nu existe nici o ieșire? Există, și încă două porți împărătești. Una este cea a sentimentului patriei, asimilat, uneori, cu acasă ceea ce este profund mărturisitor: „rătăcitorule,/ țara o ai în mine,/ dacă o vrei!/ O ai definitiv în mine”. Și încă mai apropiat ființei noastre, acel dulce acasă, care ne definește și ne întărește în fața tuturor vrăjmășiilor. Iată această bijuterie lirică: „casa ta toată/ e garderoba mea/ casa ta toată/ e pasărea în zbor/ casa ta toată/ e inima mea/ acvariu și flori/ în aburi de femeie/ adevărată/ vei recunoaște/vreodată?” Nimic mai limpede, nimic mai dramatic decât această ultimă interogație!
În sfârșit, cea de-a doua poartă este nevoia de poezie, care definește profilul fiecăruia dintre noi. Nu-s vorbe deșarte, dar poezia este cea care a așezat omul în fruntea tuturor lucrurilor și a tuturor ființelor terestre și i-a înlesnit legământul cu universul și cu Dumnezeu: „Când îmi iau câteva clipe,/ să-ți configurez aburii femeii din mine,/ Când tu îți închipui doar,/ pactul nostru ca un zid,/ (cel de la Berlin a fost dărâmat!)/, iar cel dintre noii e o perdea de fum/ și o casă-poem,/ neîncăpătoare,/ unde nu te doresc și nu te voi dori vreodată;/ doar să-ți simt prezența/ ca o boare de vânt pe obrazu-mi,/ nevoia de poezie”. Sau: „ asta-i „casa mea”,/ trebuie să exist în ea// e tot ce trebuia/ să înțeleg/ în acel moment / al trezirii!// Am luat-o de la capăt/ Clădind castelul poeziei!”
Da, nevoia de poezie este tocmai ceea ce a completat fericit personalitatea artistică a Biancăi Marcovici. Sunetul și cuvântul dimpreună pentru a ne lumina aburul de femeie care continuu plutește peste ochii noștri de atâtea ori albiți de nevolnicia vremurilor noastre.


Liviu Comșia