România din vis

Mi-e dor de țara mea, în țară
de parcă aș trăi
în miez de miez
fugară...

Niciodată n-am trecut granițele României, dincolo... rădăcinile de suflet, conservatorismul ăsta, bolnav, dragostea față de verdele munților de acasă și de neagra verde mare, au fost singurele mele interdicții...
Îmi spuneam atunci când îi auzeam pe unii și pe alții că vor să plece că, nu înțeleg de ce le este interzisă plecarea... că, oricum, cu gândul de ducă în cap, cu visul pribegiei sub pernă, aici tot n-ar fi putut face nimic, nici pentru ei și nici pentru alții.
Cei mai mulți doritori de ducă erau însă aceia pe care, iată, Europa i-o trimite înapoi cu coada între picioare... ceilalți ăia cu faptele de geniu sau de muncă cinstită au fost acceptați, deși acestora din urmă dorul de acasă le-a fost pe acolo singura și cea mai grea boală...
Mai greu mi-e mie, uneori cu același dor, aici acasă... prin clasa a cincea, la Baia Mare am participat ca toți copii la un concurs de desene privind viitorul României, "România în anul 2000", concurs ce mi-a adus pentru prima dată un premiu... Of, doamne, ce frumoasă era România aia, văzută de ochii copilăriei... ce curată, ce frumoasă, ce bogată, și ce arhitectură de vis îi dăruisem...
Și ce de amar mi-e sufletul azi în miez de libertate vulgară, și ce des îmi spun în gând că mi-e dor de țara mea în țară... mi-e dor de limba română, deși în jurul meu se vorbește limba română... mi-e dor de oameni, deși trăiesc între oameni, of... și închid ochii și visez că o să se întoarcă țara mea în țară, și că, atunci România va arăta ca în desenul copilului care am fost...
Visez că ploaia va însemna belșug, că soarele va însemna roade, că iernile vor fi ale brazilor și că oamenii vor fi oameni.