O viata intreaga invatam sa ajungem ceva si cand credem ca am terminat, ne dam seama ca totusi, mai avem de invatat. Tot mereu invatam, invatam si la urma tot nimic nu stim. Ne dam seama atunci ca fiind atat de ocupati sa invatam si sa ne inconjuram cu lucruri, am uitat sa fim copii. De ce? Pentru ca invatam! Pentru ca eram prea absorbiti de ceea ce se intampla in jurul nostru, prea ocupati cu problemele de fiecare zi, prea concentrati sa invatam cum sa ne descurcam in hatisul, tot mai des si mai incalcit al vietii acesteia atat de capricioase. Pentru ca noi, de fapt, fugeam de propria noastra viata, de dorintele noastre pe care credeam ca nu le vom putea implini si renuntam la ele cu atata usurinta.

Una dupa alta, zilele vin si pleaca, aproape la fel una cu cealalta. Avem mereu aceleasi ganduri, aceleasi obiceiuri, aceleasi gesturi, pe care le repetam, le repetam cu incapatanare, transformandu-le in rutina. Si e atata rutina in jurul nostru, in noi, peste tot. Unde sunt copiii din noi? Unde sunt visatorii din noi? De ce nu stim, atunci cand ne castigam bucurii, sa le pastram cu sfintenie, ca pe niste rugaciuni?

Unde ne-am pierdut zambetele? Unde ne-am pierdut adevarul? Adevarul acela minunat pe care numai copiii si visatorii il mai stiu, adevarul acela, oricat de putin si de rar ar fi, trebuie sa-l redescoperim in noi. Trebuie sa ne redescoperim sufletele, acolo ne vom gasi fiecare adevarul nostru, zambetul interior.

Totusi, viata e frumoasa!