Se numea Mircea, dar părinții îi mai spuneau Mirciulică. Il luaseră cu ei la mare, de această dată, și bucuria lui era fără margini, scăpase în primul rând de bona cea cicălitoare, și avea ocazia să stea cu ei, să facă ceva împreună, erau puține momentele când ei nu aveau întâlniri de afaceri, delegații sau vreo conferință într-un colț îndepărtat al lumii, de unde se întorceau cu un suvenir, parcă totul devenise o rutină.
Dar acum erau împreună, 2 săptămâni întregi, doar pentru ei! și altceva nu mai conta. Să nu mai punem la socoteală că marea era ceva extraordinar pentru cei 7 anișori ai lui: jocul cu valurile înspumate, soarele vesel și plăcut la atingere, și nisipul !
Ah, nisipul ! Acel nisip fin, în care mintea creatoare poate da formă, ajutată doar de o lopățică și o găleată cu apă, celor mai năstrușnice idei, nisipul unde zilnic apar cetăți și fortificații noi, nisipul veșnic în competiție cu timpul și cu aliatul lui apa, ambii nedorind sa păstreze vreo formă verticală, cu atât mai puțin castelul său fraged. Dar va lupta, va construi șanțuri de apărare și gropi adânci, unde apa să se piardă, iar cu timpul ... va găsi el o soluție.
Primele zile trecură lin, timpul se scurgea ușor, ziua era la plajă cu ei, iar seara se plimbau pe aleile scânteietoare ale stațiunii, înțesate de lume de toate culorile, și îi plăcea mult. Toți erau veseli, toți se bucurau de ei, de cei din jur, de briza caldă a marii și de toată libertatea din aer. Trecând de forfotă, ajungeau pe ponton, unde priveau apoi vapoarele, sau simbolurile lor luminoase din depărtare, și băiețelul își imagina o destinație exotică pentru fiecare, un loc unde oameni negri, cu dinți strălucitori, primeau cu flori pe marinarii aspriți de imensitatea oceanului.
Dar ceva nu era în regulă, simțea in unele momente un fior prin șira spinării. Si atunci strângea mâna mamei mai tare, și chiar i se păru odată că vede în colțul ochilor ei o lacrimă. Speriat puțin, sau nedumerit, ar fi vrut sa îl întrebe pe tata, e oare vreo problemă ? Sau se întâmpla ceva ? Dar acesta era la 50 metri distanță, privind cu admirație un pescar, care tocmai scosese din apă un pește mic, fără culoare, doar cu o mare dorință de viață și refuzul fără folos de a părăsi marea.
Si atunci își lua inima în dinți și o întrebă pe ea:
“Mamă, ce s-a întâmplat ? Tu plângi ?”
Dar mama, zâmbind blând, îl liniști:
“Nu Mirciulică, e doar vântul ... care vrea sa ne prindă în jocul lui.” Apoi, luându-l în brațe: “Puiule, ai văzut ce mare și luminoasă e luna ? Ea le lumineaza calea celor de pe mare, dar și a celor care sunt pierduți în întuneric, în comparație cu soarele, care ne dă și căldură. Intotdeauna să cauți un soare și o lună doar ale tale, bine puiule ?”
“Da, mamă” răspundea băiatul fără să înțeleagă ce vrea să spună, și neputând să nu se întrebe “Oare de ce se poartă mama așa de ciudat ?”
Ea continua: “Din soare se naște viața, iar în lună merg sufletele celor care dorm somnul cel mare, de veci.”
Si atunci gândul băiețelului se plimba printre stele, făcând înconjurul Soarelui, încărcându-se cu căldură, și apoi ajungând și la Lună, unde imaginația îi arăta un paradis, cu hamace printre copaci, cu poienițe pline de animale, cu flori parfumate, in culori de aur, cu izvoare limpezi care susură și îți veghează odihna. Da, acela era un loc ideal pentru un somn, chiar și mai lung.
Dar timpul nu vroia să își oprească goana nebună, și astfel veni ultima dimineață. Ca de obicei, Mirciulică se trezi mai repede, și fugi în camera părinților, așteptând cu nerăbdare, ca altă dată, să se cuibărească între ei, să-i țină în brațe până la sosirea cameristei cu micul dejun. Dar mama nu era acolo, și tatăl privea pierdut pe fereastră, la valurile mării ce nu se opreau cu nici un preț, ce nu aveau dorință, tristețe sau vârstă, doar eternitate. Fără a se întoarce, el răspunse întrebării care se formula în mintea băiatului. “Mama a plecat, puiule, și nu știu când se va mai intoarce. Ti-a lasat un bilețel. E acolo, pe noptieră.”
Baiatul nu iși mai simțea picioarele. Ochii se umeziră imediat, și lacrimi sărate, ca apa mării cea veșnică, începură a se prelinge pe obraz. Ii era frică să-și dea drumul. Dacă nu se va mai putea opri ? Dar nu se mai putea abține. Nu înțelegea. “Cum a plecat ? Unde a plecat ?” Dar cel mai important, de ce ? “De ce nu se mai întoarce ? Nu se poate ! Nu ințeleg ! De ce ?!?” Lacrimile curgeau liber, râu al durerii, sau sursă de inspirație pentru un posibil răspuns la atâtea întrebări. Intr-un târziu, obosit, ajunse și până la noptieră, și luă biletul in mână. Ar fi vrut să îl pună în inima sa, să îl țină acolo, ca si o moneda introdusă într-un automat de cafea, să îi simtă mirosul, aroma, dincolo de simțurile sale. Cu cele două clase ale sale, putu să deslușească ușor scrisul mare și armonios al mamei, cu buclele largi și acea literă “a” , atât de cunoscută, făcută cu migală când ea îl ajuta la caligrafie. Biletul nu conținea nici un răspuns la întrebările lui, ci doar niște fraze ciudate, pe care din nou nu le ințelese. ‘Toate lucrurile au un scop ? Să-mi urmez întotdeauna inima, și când am pierdut-o, să o caut din nou ?!? E cel mai de preț lucru ?” O nouă întrebare apăru: “Ce sunt toate acestea ?”
Dar era acolo și o promisiune: “Vei înțelege totul într-o bună zi, și vei avea atunci toate răspunsurile.”
Mai târziu, pe plajă, în acea ultimă zi, un băiețel săpa de zor în nisip. Groapa era destul de mare, picioarele îi intrau ușor in ea. Dar el continua să sape. O fetiță blondă, cu ochi mari și albaștri, se apropie de el.
“Ce faci acolo ?”
“Sap, nu se vede ?” o repezi băiatul, regretand in secunda următoare că fusese rău, dar neputând spune nimic mai mult.
“Parcă ai căuta ceva ?!? Ai pierdut ceva ? Nu vrei să te ajut ? Pe mine mă cheamă Diana.”
Băiatul se îmbună puțin și se gândi că puțin ajutor nu i-ar strica.
“Da, ai dreptate, am pierdut ceva, și nu știu unde să o caut. Cineva mi-a spus că e acolo unde dorești tu să fie. Mi-am pierdut Inima. Mă ajuți deci ? Iți dau eu o lopățică...”
Lumea trecea și se uita mirată, la doi copii care săpau de zor o groapă, din când în când zâmbindu-și unul altuia, ca și cum ei știau o taină. Băiețelul era puțin trist, dar speranța din ziua aceea încă nu murise în ochii lui. Si fetița avea un zâmbet fermecător.
Dar nu găsiseră nimic încă, în afară de vreo câțiva bolovani uzi si reci, și niste scoici care tânjeau după mare...