Redau publicului larg o istorie scrisă nu demult. O istorie ce a fost publicată după știința mea în anii 60 dar care s-a pierdut pare-se în forma sa tipărită prin biblioteci sau aiurea, în cei 40 de ani ce au acoperit-o în colbul uitării.
Dreptul meu de republicare este legitim deoarece manuscrisul ce l-am găsit în arhiva Bisericii Armene din România a fost donat bibliotecii acesteia. Din acest motiv nu am să introduc numele autorului în rubrica de autori clasici al acestui site ci am să-mi asum răspunderea și onoarea de a-l prezenta așa cum a fost descris biografic de către soția sa. Manuscrisul este cuprins între coperțile unui dosar ce este înscris de o mână tremurată dar optimistă, în rânduri ce asced din stânga spre dreapta:

„Donat Bibliotecii Comunității Armene din București – 2 Decembrie 1951

Manuc – Bei
Mirzanian
(1769-1817)
de G. Bezviconi
Inst. Româno-Sovietic de istorie nr. 141

Comunicare ținută la Secția de Istorie Modernă și Contemporană a Institutului de Istorie al Academiei RPR., în cursul anului 1951.”

Intervențiile mele pe text vor fi minime și am să încerc să păstrez limbajul (uneori arhaic sau defectuos) și forma în care apare pe foile îngălbenite de timp. Am vorbit destul, să lăsăm istoria să de desfășoare:

DESPRE GHEORGHE G. BEZVICONI
14 Aprilie 1910 – 30 Aprilie 1966

A început să publice foarte tânăr.
În 1927
Publică articole despre cercetășie.
În 1929
Publică primul articol istoric despre „Cimitirul Rîșcani” (Se găsește la Biblioteca Academiei R.S.R.)
În 1932
Publică prima sa carte: „Educație și cercetășie”.
Și începând de la 1932 publică zeci de articole și studii de istorie în revista și ziarul „Viața Basarabiei”, „Cuvîntul Moldovenesc”, „Gazeta Cărților”, „Neamul Românesc”, „Bugeacul”, „Însemnări Literare”, „Cuget Clar”, „Ararat”, „Vremea”, „Arhivele Olteniei”, „Curierul Ieșean”, „Preocupările Literare” și altele.
În 1933
A fondat revista „Din trecutul nostru”, care era considerată oficial ca una din cele mai frumoase din țară. Aceasta au semnalat-o N. Iorga, Artur Gorvei, I. Bărbulescu și alții. A fost membru fondator al Societății scriitorilor din Basarabia (membru al Comitetului de Conducere) și reprezentantul Societății la București. A fost considerat ca unicul discipol și succesor în generația tînără a scrisului istoric a lui Nicolae Iorga. Și într-o revistă s-a scris: „Că nici un scriitor basarabean n-a obținut un succes asemănător în străinătate”.
Revista „Din trecutul nostru” s-a tipărit pînă în anul 1940 și multe țări au fost abonate la ea.
În 1935
Primește Marea Medalie de Aur a Institutului de Istorie și Heraldică al Franței
În 1936
Primește Crucea Ligii Republicane Franceze a Binelui Public cl. a III-a, și Medalia de onoare Vermeil, a Societății Academice „Arte-Sciences-Lettres” din Franța. (Odată cu primirea acestei diplome a fost invitat să fie Corespondentul-Delegat al Societății pentru România). Tot în acest an este propus membru-corespondent al Academiei Române.
În 1937 În toamna anului 1937 părăsește definitiv Chișinăul și se mută la București, centru unde pulsează viața culturală a țării. Aici continuă aceeași activitate rodnică pe tărîm științific și colaborează la cele mai de seamă reviste din țară. Mereu scrie și mereu publică.
În 1938
Primește premiul „Hanul Ancuței” pentru cercetări istorice.
În 1940
Nicolae Iorga propune pentru premiere primul volum al lucrării „Boierimea Moldovei între Prut și Nistru” de G. Bezviconi.
În 1948
Primește premiul Academiei Române „Năsturel”.
Gheorghe Bezviconi a fost de asemenea membru corespondent al unor Institute de Istorie din Franța și Belgia. A fost membru onorar al Societății Publiciștilor și scriitorilor străini din Bulgaria cu sediul la Sofia. Și despre el au apărut multe articole elogioase în multe țări europene.
În 1962
Apare ultima sa carte: „Contribuții la Istoria relațiilor Româno-Ruse (din cele mai vechi timpuri pînă la mijlocul secolului al XIX-lea).
Recenzii elogioase în țară și străinătate. Lucrarea este „scrisă de pe poziții Marxiste” (Lit. Armenia, 1964, nr.5). „Mărturisește despre larga erudiție a autorului” (Voprosî Istorii, 1963, Nr.9). Iar recenzia apărută în „Veac Nou” (Nr.49/925, 1962) scrie: „Intitulată modest „Contribuții”, și care de fapt este o istorie a României pînă la 1859 văzută prin prisma legăturilor cu Rusia”. Totalul paginilor scrise și tipărite d Gh. Bezviconi atinge cifra de 7.000 (șapte mii), afară de articolele publicate, care ajung la un număr de cîteva sute. Afară de manuscrisele rămase. E de notat că numai după 23 August 1944 a publicat 2.000 (două mii) de pagini.
Totdeauna a scris de pe poziții democratice și totdeauna a luptat pentru dreptate.
În 1967
La noi în țară a fost scris și tipărit un Necrolog (În romano-slavică, XV).
În 1968
Armenia recunoscătoare i-a dedicat un articol (20 de pagini) deoarece în scrierile sale a tipărit multe pagini despre acest harnic popor. Iar într-un studiu publicat recent de Academia Armeană este scris că: „Primul istoric care a publicat biografia științifică a lui Manuc-Bei a fost istoricul român Gheorghe Bezviconi”.
Și înainte de a termina, Vă comunic începutul unei scrisori pe care marele nostru savant Nicolae Iorga, a adresat-o soțului meu.
... activitatea d-lui Bezviconi e atras atenția lui Iorga, care i-a scris pe scurt:
...”Totdeauna am remarcat articolele D-tale, atît de prețioase și am prețuit munca atît de folositoare, pe care o dai științei...” mai departe de comunică (,) că:
„Profesorul Nicolae Ioraga semnalează în periodicele D-sale apariția tuturor studiilor tînărului autor” (Lumea, nr.5493, 1936).
(scris de mînă) Iar în 1940 în „Revue Historique du Sud-Est Europeen” sub semnătura lui Iorga apare o lungă dare de seamă asupra activității științifice a lui Gh. Bezviconi.

Care diplomă sau distincție din țara noastră poate egala cu aceste rănduri, trimise de apostolul culturii românești, unui tînăr cercetător, care număra pe atunci vîrsta de numai douăzeci și ceva de ani.
Astăzi și după moartea sa mereu citat în țară și străinătate, deoarece în decurs de lunga sa activitate științifică –a scris și a tipărit cîteva decenii_ a abordat diferite probleme, în care era recunoscut ca o autoritate. În scrierile sale a făcut multe descoperiri importante, necunoscute pînă la el, îmbogățind prin ele istoria, și arta și literatura românească. Și astăzi într-un studiu istoric apărut la Moscova sunt citați numai patru istorici români: Bezviconi, Giurescu, Iorga și Panaitescu, primul fiind citat și amintit de mai multe ori.
Această rodnică, prodigioasă și desinteresată activitate științifică pe parcurs de patru decenii n-a putut să nu stârnească invidia și ura multor oameni lipsiți de talent și mărunți la suflet. Acești oameni au căutat pe toate căile să distrugă această rară personalitate de istoric și savant, care le copleșea și continuă să le copleșească și dincolo de mormânt, deoarece a studiat și tipărit cu zeci de ani în urmă, unele probleme cu care ei se ocupă abea astăzi.
Cele de mai sus au fost luate în considerarție. Secția de Știință a CC împreună cu Academia Română au studiat situația și istoricului Gheorghe Bezviconi i s-a aprobat pensia pentru aproape patru decenii de scris... a murit în ajunul ei.
Și astăzi la figura 37 din cimitirul Belu, sub o mdestă cruce de stejar, în așteptarea celei de granit, sub lespezi grele de ciment zace acela, care ce nu făcea și nu scria dacă mai trăia încă.
La o distanță de mai puțin de 5 minute, la figura 39 stă alt istoric. Istoric al unel generații mai vechi, scumpul său Nicolae Iorga.
Doi istorici mari, două generații.
Nicolae Iorga și Gheorghe Bezviconi. Figura 37 și figura 39.
(scris de mână) Doi istorici adevărați, care în sfînta lor dragoste pentru tot ce era istorie au cutreerat țara și au răscolit arhive. Au muncit cu adevărat și n-au patronat ...(indescifrabil).
Gheorghe Bezviconi a fost multilateral.
Atenției sale n-a scăpat nici cimitirul Bellu despre care el a scris și tipărit pentru prima dată în anul 1940.
În 1954 a terminat o lucrare monumentală „Necropola Capitalei”- 300 pagini și care de 15 ani așteaptă lumina tiparului. Lucrarea unică în felul ei, la care mereu apelează și țara și străinătatea. Lucrarea care i-a adus și denumirea de „istoric al cimitirului Bellu”.
Generațiile viitoare de istorici, care cresc vor avea în vedere și acest lucru, și Mormântul istoricului Gheorghe Bezviconi de la Bellu reclamă și atenția și grija lor.

(semnatură holograf) Tatiana G. Bezviconi
1969

Prezint în următoarele pagini, o scrisoare a doamnei Tatiana Bezviconi, această avocată iubitoare și înverșunată a soțului său, adresată istoricului armean H. Dj. Siruni care în anul 1968 vorbea despre Bezviconi în sala Muzeului Armean cu ocazia comemorării acestuia. Poate cu altă ocazie o să dau luminii și studiul său despre Bezviconi. Până atunci, dacă este cineva interesat, acesta îi stă la dispoziție.
21.XI.969

Domnule Siruni,

A trecut un an și șase luni de la Parastasul din 12 mai 1968, organizat de P.S.S Episcopul Dirayr Mardichian.
Dvs. care V-ați oferit în calitate de conferențiar, m-ați promis un exemplar, o copie asupra celor cetite.
Un exemplar fidel celor cetite trebuie să fie depus și la Secretarul Episcopiei. Așa cere eticheta și obiceiul. Și dacă nu mă înșel acest lucru este obligatoriu. Dvs. ați procedat destul de straniu. Vă repet încă odată, că eu am nevoie de copia celor cetite de Dvs.
Sînt foarte mirată, numai atît, că istoricul George Bezviconi, cunoscutul armenolog și armenofil, n-ar fi procedat așa, nici față de Memoria lui Siruni, nici față de legitimă și naturală dorință a soției de a păstra un exemplar la ea acasă.

Tatiana Bezviconi

P.S.
Plicul pentru mine puteți trimite pe adresa noastră din:
Str. Bujoreni nr.27. Bloc T7, et. I, ap. 15 Sector 7, Of. București 58, sau lasă la cineva la Biroul Episcopiei.

T.B.

(Cert este că domnul Siruni s-a conformat doleanței acestei aprige și onorabile doamne!)
Aici începe studiul lui G. Bezviconi asupra vieții lui Manuc-Bei. Am să redau câteva rânduri pentru a vă capta atenția urmând reveni cu alte pasaje, în ordine și în funcție de timpul ce îl am la dispoziție.

MANUC-BEI MIRZAIAN (1769-1817)

Manuc-Bei Mirzaian este unul din fruntașii progresiști ai Sud-Estului Europei de la începutul secolului al XIX-lea, reprezentantul burgheziei în ascensiune, care a grăbit desvoltarea capitalismului și care. Spre deosebire de semenii săi, pe lângă propriile interese, a căutat prin ridicarea nivelului economic și social de viață a populației locale să contribue la schimbarea regimului de asuprire care domnea în Imperiul Otoman față de popoarele subjugate. În cele din urmă, el și-a îndreptățit cu încredere nădejdiile de izbăvire asupra Rusiei, constituind astfel, acum o sută de ani, puntea de legătură între aceste regiuni și marea noastră vecină. Promotor al comerțului și reorganizator al orașelor din Bulgaria, dragoman și bei, susținător al reformelor progresiste în Imperiul Otoman, mare negustor și agricultor, paharnic și cămăraș în
Þara Românească, salvator de devastare al orașului București, numit principe-bei al Moldovei, unul din făuritorii tratatului de pace din 1812, darnic filantrop, prinț al armenilor la Congresul de la Viena, excelență și cavaler în Rusia, sfetnic de încredere al Marelui Vizir Mustafa Pașa-Bei-raktar, onorat de sultan și de Împăratul Alexandru I, bărbat de stat cu vederi largi și cu importante proiecte, acest demnitar al Orientului Apropiat, cu diverse rosturi istorice în diferite țări și totușilipsit de spiritul parazitar al cosmopolitului, a rămas multă vreme în uitare, nedreptățit de multe ori din cauza concepțiilor „naționaliste” ale unor istorici burghezi și a povestirilor anecdotice a doi-trei contemporani, lipsite de orice temei documentar. Biografia sa, care prin bogăția sbuciumatei vieți întrece romantismul existenței unui conte de Bonneval, cu toate acestea n-a fost schițată decât acum câțiva ani (1934 și 1938), în cadrul ei real, când am publicat rodul celor dintâ cercetări de arhive (n.s.Arhiva familiei Manuc-Bei pusă la dispoziția noastră de baronul Maurice Schilling 1872-1934, fost director al ministerului afacerilor străine din Petersburg; dosarul despre nobilimea studentului Gr.I. Manuc-bei, nr.433, 76 file, început la 20 decembrie 1869, la Arhivele Statului din Chișinău, arhiva lui Tigran Pruncu 1861-1942, notar public din Câmpulungul-Moldovei, ș.a.). Alți cărturari au continuat studiile în adevărata-i lumină a personalității fruntașului uitat, care apare ca un susținător al ideii autonomiei regionale, ca bază a rezolvării problemei naționale, prin egalitatea națiunilor în drepturi, astfel făcându-se posibilă folosirea și desvoltarea tuturor bogățiilor naturale și forțelor de producție a țărilor.
E vorba de Manuc-Bei Mirzaian, legendarul fruntaș armean, înmormântat în pridvorul bisericii armenești din Chișinău, capitala Republicii Socialiste Sovietice Moldovenești.În 1852, congregația călugărilor mâhitariști (ordin călugăresc catolico-armean ) din Viena a publicat în armenește cea dintâi „Descriere a vieții lui Manuc-Bei Mirzaian”, datorită penei mâhitaristului Hevond Hovnanian. (n.s. altă ediție, apărută în 1890, la Viena, e amintită de T. Cornel, „Figuri contimporane din România”, București, 1909, p.473). Panegiricul acesta l-a completat în 1881, la Moscova, armenologul Mser Mserianț, succedat de Ghevork Ohluhian. Folosindu-sa de aceste scrieri, Akim Popov (n.s. Popular tipograf din Chișinău) a lăsat într-un manuscris în limba rusa, biografia lui Manuc-Bei, intitulată: „Decrierea și vederile târgului Hâncești, moșia prințului I. Manuc-Bei (1885). Spicuind aceleași izvoare a mai apărut schița: „Siluete armenești din vechime în Bulgaria”, publicată în Almanahul armeano-bulgar, pe anul 1926, din Sofia.
Recent, în 1947, sub auspiciile Institutului de Istorie al Academiei de Științe din Moscova a apărut o valoroasă lucrare (n.s. Unele obiecțiuni, în recensia lui V. Luțki, din revista „Voprosî Istorii”, 1948, nr.2, p.146-152 și articolul critic al lui G. Akopian, din aceeași revistă, 1950, nr.2, p.99-112), alcătuită de profesorul universitar sovietic A.F.Miller și intitulată: „Mustafa-Pașa-Bai-raktar”. Scopul acestui studiu, de peste cincisute de pagini, este zugrăvirea unei etape a istoriei Imperiului Otoman,în care în grup de fruntași progresiști, făcând parte din societatea politică secretă numită „Prietenii din Rusciuc”, a încercat în anii 1807-1808 să îndrepre Turcia „pe drumul civilizației” (n.s. A.F.Miller, op.cit., p.8). În fruntea acestui grup se afla Mustafa-Pașa-Bai-raktar, distins bărbat de stat turc, dar și mai caracteristică- subliniază A.F. Miller- este participarea la activitatea societății secrete a unui nemahomedan, bancherul armean Manuc-Bei Mirzaian. Istoricul sovietic folosește în largă măsură corespondența inedită a diplomaților ruși din Principatele Dunărene, care oglindește rolul important al lui Manuc-Bei în desfășurarea vieții economice, sociale și politice a Imoeriului Otoman și tratativele turco-rusești.Cu toate acestea, neavând cunoștință de ultimele studii referitoare la Manuc-Bei, A.F. Miller nu poate să prezinte în ansamblu activitatea acestui sfetnic principal al lui Mustafa-Pașa-Bariaktar, mărginindu-se –în această privință- la sumare completări de note biografice (n.s. Din lucrarea lui Ottokar Schlechta Wsseerd: Die Revolution in Constantinopel in dem Jahren 1807 und 1808, Viena, 1882, p.5., A.F. Miller op.cit, p.395, nota 16 a aflat că la Viena s-ar fi tipărit în 1851, în limba armeană cu litere turcești, o biografie a lui Manuc-Bei, alcătuită de Leon Hunan. Cartea nu s-a găsit la principalele biblioteci vieneze; în schimb i s-a trimis cu întârziere pelegiricul lui Hevond Hovnanian, citat de noi mai demult.... N.E.... din cauza necunoașterii limbii armene, Bezviconi nu a realizat că Levon Hunan și Hevond Hovnanian sunt una și aceeași persoană, Leon=Hevond, Hunan=Hovnanian în traducere). Cum materialul publicat de A.F. Miller contribue la reconsiderarea lui Manuc-Bei, este interesant să reluăm problema.

Cam atât pe ziua de astăzi. Cu următorul „episod” începe isoria vieții lui Manuc-Bei Mirzaian