agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2134 .



Snapshot
personale [ Jurnal ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [conash ]

2003-07-11  |     | 



E cald. Prea cald. Aerul e fierbinte iar asfaltul – o mare moluscă ramificată.
Oamenii de pe stradă asudă stoici împingându-și corpurile cu o reticență pe care o simt și eu în sânge. Căldura îți dilată sistemul circulator și asta îți induce o amețeală care te trece din starea de conștiență în tărâmul senzațiilor provocate de narcotice.

Încerc să îmi adun gândurile. De ce fac asta? Poate pentru că sunt un cerebral și primul lucru în fiecare dimineață ( la mine începe la ora 10), primul lucru pe care îl fac sunt exercițiile de existență. După trezire (cel mai adesea un telefon de la prietenii mei mai harnici) mă strădui să reintru treptat în real, să exist din nou. Aș fi putut folosi aici cuvântul „ființez“ dar cuvântul ăsta îmi pare că te constrânge la un rezultat, la o urmă a ființării tale iar urma asta nu mi se potrivește momentan.

Încerc să îmi adun gândurile așa cum o femeie urâtă își adună lucrurile căzute din plasa spartă sub privirile fugare și îngrețoșate ale tinerilor bărbați care regretă că ea nu e frumoasă fiindcă de-ar fi așa ar fi ajutat-o. Nu sunt femeie și nu sunt pe stradă, sunt singur în camera mea singur și pieziș ca un ciocan într-o lume fără cuie.

Mă conving din ce în ce mai mult că suntem sclavii secrețiilor noastre. Foliculină, serotonină, adrenalină atâtea -ine printre care se mai rătăcește câte un testosteron sau bilă. La nivel primar, sintetizând tot ce ne este relativ neclar și incomplet definit, mobilul existenței noastre este fericirea, voluptatea. Într-o urzeală inextricabilă toate acțiunile noastre se justifică prin minunatul „pursuit of happiness“ . Până și credința într-o viață ulterioară, într-un stadiu ulterior de existență cheamă tot către o voluptate, fie ea și doar cea a depășirii mocirlei care stă înaintea morții.

Orice, religie, morală, economie, știință, dragoste, muncă, sunt pe rând căi sau aditivi pentru voluptatea care ne justifică existența în fața noastră înșine.

Uneori orgoliul meu de ființă gânditoare se revoltă în fața gândului că sărutând ființa care îmi cutremură conștiența nu fac altceva decât să îmi injectez ca un junkie serotonină. Mi-e greață să realizez că pornirile mele cele mai nobile, sentimentele mele cele mai tulburătoare sunt induse de niște substanțe care se aseamănă foarte tare cu produsul stoarcerii unui coș de pe obrazul unui adolescent cu acnee. Nu ar fi nimic rău în asta, în fond interiorul corpului uman este la fel de grețos ca orice alt sistem pe care nu-l putem încadra în rigorile noastre estetice.


Mă uit pe stradă, la lume, am obiceiul ăsta pentru că oamenii mi se par interesanți, mai ales femeile, e justificabil, sunt bărbat. Deseori văd cupluri. Se țin de mână, se sărută, se privesc. Sunt multe tipologii de cuplu: studenții candizi care îți dau impresia unei iubiri finuțe, de roman, băieții de cartier cu fetele lor stridente, puștanii de liceu tremurând lângă colega lor de clasă dar ținându-se bățoși deși le vine să fugă (însă mama natură dintre picioarele lor e mai tare ca ei), mai rar, vezi totuși și oameni maturi, cupluri cu oarecare istorie, cu deprinderi comune și rodaj. Mă uit la ei din postura mea de individ singur și pieziș. (Deoarece am folosit deja pentru a doua oară metafora lui Arghezi țin să îmi exprim în mod direct profunda admirație pentru alăturarea acestor două cuvinte, sunt conștient de impresia de furt, de folosire nepermisă dar mi se pare atât de potrivită că dacă aș putea aș transforma-o în cuvânt.)

Revin, îi privesc din postura mea de individ singur.

Stai și te gândești, oare toate cuplurile astea sunt de îndrăgostiți? E clar că nu, dar cu cât mai îndrăgostit ești tu însuți sau însăți, cu atât tinzi mai tare să îi consideri și pe ei așa. De fapt știi bine că nu e așa și că majoritatea nu împlinesc de fapt decât un ritual impus de femele pentru a putea trece apoi la schimbul de secreții care pentru noi bărbații este singura justificare a unei după-amieze petrecute într-un magazin de îmbrăcăminte.

Dacă bărbații ar fi într-adevăr sexul tare pe lumea asta violul ar deveni o formă de politețe, de-aia ne place atât de mult să mergem la război.

Ca orice om însă știi și îți dorești ca momentul în care ești cu femeia iubită să fie și altceva decât o repriză de antrenament fizic. Și de fapt asta cauți dar dintr-un motiv necunoscut fiecare nouă încercare te îndepărtează și mai mult de țelul tău.

Femeia care până să ajungeți în pat avea finețea Primăverii lui Boticelli își descalță pantofii și privirea îți cade pe niște tălpi deformate de chinuitorii pantofi cu vârfuri. Opera de artă la care visai are terminații care jignesc estetul din tine. Și atunci ea nu mai e zeița care și-a aruncat din Olimp privirea asupra muritorului bicisnic care ești ci o simplă muritoare chinuită peste ani de coxartroză. S-a dus dracului înălțarea la care visai prin atingerea acestui corp care înainte era la limita dintre real și închipuire. Acum totul e numai carne, ca a ta, cu păcate. Și dacă greșelile tale le poți ierta atunci cu ale celorlalți vei fi întotdeauna intransigent. Aici nu încape argumentul „nici tu nu ești perfect“ pentru că nu e o negociere. Tu cauți fericirea ta care nu poate să fie decât cea din închipuire, nu faci pentru nimeni rabat la visele tale. E dreptul imuabil al căutării fericirii tale. Și totuși, e posibil să dai de Primăvară și să fie chiar sufletul tău pereche.

Aici intră în acțiune glanda. Fericirea în doi e scurtă, ea durează până când glandele noastre sunt saturate. Schimbul de secreții devine la un moment dat rutină și rutina nu a fost niciodată un mare creator de divertisment. Salvezi o relație prin respect reciproc, prin frica de singurătate, prin mici excursii înapoi în lumea vânătorii, prăzi întâmplătoare pe care le savurezi cu foame și cu conștiința interzisului. Deci tot voluptate, plăcere, lucrul care te face să te simți bine.

Un mare rahat. Te naști, apuci să înveți să respiri și să mergi și ești trimis la școală. Aici înveți ani buni lucruri pe care mai încolo ar trebui să le poți transforma în bani. Pe parcurs faci cunoștință cu lumea reală, sistemul de frică și trădare pe care îl susținem din instinct de supraviețuire. Te apuci de muncă, devii un sclav al banilor și apoi mori. Între timp ai făcut imprudența pe care o înțelegi prea târziu: să dai naștere altora ca tine. Și ei apar în lume la fel de incapabili ca tine și o vor părăsi lăsând în urma lor aceeași neîmplinire și același legat al neliniștii și dezamăgirii. În tot acest timp justificarea inconștientă a existenței tale e voluptatea, faptul că te simți bine făcând ceea ce faci sau faptul că te vei simți bine dacă faci asta.

La ce bun să te plângi? La ce bun să urli și să dai cu pumnul în Dumnezeu, ori e prea departe ori e prea mare ca să simtă. Dar ai grijă că te așteaptă dincolo și exact ca maică-ta care te vedea de la geam când puneai piedică babelor în curtea blocului te va altoi când te vei întoarce.

E stupid să crezi că El te va pedepsi doar pentru că ai fost prea prost să îl înțelegi sau că nu ai avut destulă voință să crezi. Și atunci ce faci, devii ateu? Nihilist? Nu, nu domne, crezi, așa imperfect și indecis cum ești crezi.

Doar că nu poți băga mâna în foc că ceea ce crezi este adevărul. Atâta timp cât nu vorbim de moarte dubiul e atotputernic.

După ce te-ai bălăcit în sferele astea eterice ale mentalului sună telefonul și revii la căldura de afară, la oamenii transpirați, oamenii care nu-și pun întrebări, care doar există, acești castraveți din energia cărora se hrănește mușuroiul în care și tu te afunzi când ieși din casă.

Cea mai oribilă imagine citadină este pasajul dintre două metrouri, acolo nimeni nu se oprește, toți merg cu gândurile lor (de obicei probleme de servici sau ce pun azi pe masă copiilor, rar câte unul care mai are fantezii generate de fundulețul tipei din fața lui) nimeni nu îi vede pe ceilalți. Fiecare e singur în chihlimbarul gândurilor lui. Toți sunt concentrați și speriați, dacă îi întrebi de vorbă se uită chiorâș la tine sau dacă sunt politicoși și îți răspund este pentru că așa au fost învățați că e bine și frumos în societate, chiar și așa primul impuls este de protecție, îi ataci scoțându-i din chihlimbar. Singurul care se gândește la cineva din cei cu care se întâlnește în pasajul ăla este tipul cu privirile ațintite pe fesele tipei din fața sa. Dacă încerci să îl scoți pe el din chihlimbarul lui va fi poate cel mai speriat: poate i-ai citit gândul și te pregătești să îi arunci în față: Perversule.

E cald, bre!

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!