„Viața mea tihnită
Þăndări s-a făcut
Explodând chiar de la primul tău sărut ...”

Ai liberatea să pui în balanță totul, dar absolut totul și să alegi. Vei hotărî pentru amândoi iar eu mă voi supune. De ce te-am mințit? Nu știu. Așa. Am vrut să văd în ce măsură te va impresiona ideea că ai fi putut fi tată. Acum știu: în nici un fel. Ești un rațional prin definiție. Ești în primul rând lucid și, din când în când, un sentimental al tuturor timpurilor. În ceea ce mă priveșete însă „eu sunt o-mperechere de straniu și comun”. Ce păcat că fetele de 10 (zece) la literatură rămân repetente la capitolul viață... Și totuși mi-e atât de dor de tine. Nu mă pot sătura de tine. Acum plec ca să am de unde veni.

Rostogolirea monotonă, înăbușită a roților de tren părea curgerea timpului cufundat în amintiri înspumate. Imagini cenușii se repetau la nesfârșit încurcate printre linii frânte cu ochiuri de verdeață, nori de colb și nopți labirintice. Până mai ieri, amintiri despre exuberante treceri prin timp, scânteietoare priviri temerare, de spectaculare ascensiuni către piscuri, cuceriri glorioase, spontane descoperi savante, revoluții, superacte teatrale îmi apăreau aievea. A mai trecut o vreme de atunci.

Câteva glasuri... un șuier scurt... lumini... mai rare... tot mai rare luminile acestea. Roțile și-au reluat catrenul. Acum e la fel. Ce? La ce gândeam? Ce poate fi albastru? Asemeni dragostei noastre duse, albastre sunt ploile, banalele ploi colindate de lacrimi și de amintiri, ploile neîmblânzite până acum decât de iubire, rugăciunea-închinăciune a mâinilor arborilor înlănțuiți în implorarea cerului…
Albastre sunt visele neîndrăznite cu stepe albe, măturate de vânturi cretane, tropotite de goana neîmblânzită a armăsarilor alb-albaștri în joaca lor de-a sălbăticia…
Și ninsorile pot fi albastre dacă așa dorești tu să fie. La fel și pădurile albastre ce-ar fi putut înflori dacă în suflet n-ar fi viscolit în plină vară cu trări atât de intens albastre, născătoare de umbre înșelătoare-mângâietoare.
Albastră e sărutarea dată florilor, albastră e nebunia zorilor surprinse de nesomn.
Strigătul dintr-o noapte de dragoste este la fel de albastru ca și himerele născute de imaginația unei libelule amețite de zbor.
Și sufletul copilărindu-se și valurile îmbrățișând țărmul în răcoare tot albastre sunt.

Ne-am oprit și acum și atunci. Copii ce se duc în tabere. Adolescenți îndrăgostiți de viața-n blue jeans, cu rucsace și bocanci, flori de colț și insingne, fete, băieți .. zburdă pe peron.
La urma urmei a renunța la dragoste înseamnă să săruți o frunză, înseamnă să lași ploaia să-ți cadă greoaie și goală în creștet, înseamnă să respecți focul, înseamnă să așezi pâinea pe masă și, ușor, un cuțit lângă ea, ca apoi să o rupi cu poftă și totuși să nu o poți mânca de unul singur, înseamnă să treci prin gloată ca o mulțime de eu-ri. Cioburi de ametist, fărâme de silabe, frânturi de note, smalț cu pleoape de smarald… Nu a iubi înseamnă a trăi. Când vii să mă iei?

Și-a făcut plinul de tinerețe și acum iar duruie… nu obosește niciodată trenul ăsta?

Peste toate ca peste timp, peste noi și peste roți se aude un „My Heart Will Go On”. Fantastică viziune! Îmi amintește imaculatul fostelor foste flori, albul fostelor foste înfloriri, sponanul culorilor și verdele crud al ierbii crescând parcă pentru o porție de rouă… Mirosea demențial a flori de cireș și a ploaie, a dragoste și a păsări grăbite.
Clipe… Nu mă pot aduna. Imi simt creierii împrăștiați, iar mintea mea nu vrea să lucreze. Nu mai pot visa cu ochii deschiși. Nici urât, nici frumos. Nici frumos, nici urât. Doar în somn, obsesiv, halucinant – aceeași imagine, aceeași idee reluată la nesfârșit ca de un patefon stricat: să te las în pace. Nu te merit.

Peste toate ca peste timp, peste noi și peste roți persistă un „Have Yourself a Little Merry Christmas”. Și iarăși aceeași obsesie, coșmarul fost al fiecărei foste nopți: nu sunt pentru tine. Cui să-mi plâng disperarea ce mă cuprinde în zori?
Simțeam dragostea noastră ca pe un peștișor de aur plictisit de căușul palmelor tale. S-a zbătut, mi-a alunecat și l-am scăpat. L-am pierdut. Ooooh! Și cât vroiam să-l păstrez doar pentru mine.

Șuier...frâne...voci... Lambada... își trage sufletul...gâfâie și iar pornim spre lumi ascunse și troiene de gânduri.
Nu-mi plac gările. Nu-mi plac plecările. Nu suport despărțirile. Nu mi-au plăcut nciodată... Mi-era bine cu tine. Îți amintești?: Să nu pleci. Mai bine să fugi. Să nu am niciodată certitudinea că s-a produs iremediabilul, că nu mai există nici o cale de întoarcere. Orice sfârșit e un capăt de linie și atât.

Mă întrebam în ce tren m-am urcat din gara mea de viață. Controlorul mi-a validat biletul dar parcă se întâmpla ceva. În ce tren mă aflam și pentru ce tren luasem bilet?
Am stat pe peronul gării mele timpuri de vieți și am așteptat locul meu. Să fi ajuns prea târziu? Să fi urcat prea devreme? „Dust In The Wind” era acolo stăpânindu-ne sufletele răvășite, cuvintele încâlcite, suspinele înăbușite, lacrimile șiroite.
Mă vedeam alergând după lampa roșie a unui tren, alergând nebunește. Urcat pe ultima scară, secătuit de efort, fără bagaje, aprope gol, dar în ochi cu speranța ademenitoare, stranie și desuetă. Fericit că eram acolo rod al eforturilor de o viață. Știi ce? mă urcasem în altul... Zorba...

Niște soldați își cară geamantanele de lemn. Þin bonetele pe frunte și fumează apăsat fără filtru. Permisie...
În compartiment intră o pereche de tineri și se așează atent lângă mine. El o cuprinde ușor de după umeri ... ține o carte pe genunchi.

Nu ne priește primăvara. O ploaie dușmănoasă și rece se cerne între noi, printre noi, în noi. Fără un rost aparent. Ca un geamăt al iernii bolnave ce a trecut, ca o suduială a anotimpului ce vrea să-și intre în drepturi și nu-și află locul. Trăiesc cu impresia acută că îți iau inutil aerul. Te sufoc. Îți pot oferi oricând un moment de respiro. Total dacă trebuie.

Îl aud pe băiat citind șoptit:
A fost aproape neadevărată dragostea noastră. Neomenească. Nepământeană. Ne.. Și totuși a fost DRAGOSTE.
A fost ca o înflorire neașteptată într-o iarnă neninsă. Fără ger, fără viscol. Cu puțină zăpadă. A fost o înmugurire înrourată în suflete ce se credeau fără nădejde, țesându-și de unele singure capcana de nefericire. Pânză de paianjen.
„Podul de piatră
S-a dărâmat
A venit apa
Și l-a luat”
Vom fi în stare să facem un altul mai tainic și mai frumos? Fie el și din bârne așezate într-o ordine desăvârșită sau într-o dezordine studiată. Ai obosit cel dintâi dragule...

Știi ce te rog, citește în gând dacă poți. Cartea asta e viața mea. Eu am scris-o.
La auzul vocii mele și ea fata lui și ea viața mea au tresărit. Ațipiseră...