agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2003-11-19 | |
M-am intrebat din nou ce caut. Mergeam tacut prin roua care se depusese in putinele ore le la lasarea intunericului. Plouase mai devreme.. nu putea sa fie atata roua. Mai ales aici, in Bucuresti... visator. Intrebator.. ganditor. Inecat in ganduri.. si expiram aburi, parca refuzand sa ma inec. Insa era liniste.. nu se auzeau decat pasii mei. Si se auzeau tare, caci era tarziu si toti stateau, fara sa prezinte vreo urma de activitate, inchisi in marile cladiri care ma inconjurau, care ma sufocau. Iar eu tocmai la ei ma gandeam. Am asistat din nou la o conversatie despre bani. Pentru unii, totul se reduce la bani, indiferent de sacrificiile ce trebuie facute, daca exista bani, exista fericire. Si acest concept de bani este exprimat prin paine.
"Cum crezi ca se castiga painea?"; sau "Da-i si lui, sa aiba de o paine". Parca totul se invarte in jurul painii. "Cat de proasta e painea, ti-o fura si pe aia". De ce? Pai, ca sa aiba el painea. Sa fie al lui. Si caram cu mine o plasa cu paine. Ar fi trebuit sa plec mai devreme, sa pot cumpara. Cu bani. Dar tocmai bani ma dusesem sa castig, si nu reusisem decat sa incep. Ma gandeam la felul in care imi raspunsesem rastit la simpla intrebare: Cine sunt eu? Poate ca ma uram atat de mult incat nu mai suportam nici sa vorbesc cu mine. Da... si mergeam pe stradute intunecate si umede. Aerul parea proaspat, dar dormea in el o miasma de nesiguranta. Felinarele aruncau lumina palida si murdara peste lumea in care ma gaseam eu. Nu era deloc orasul ideal pe care mi-l imaginasem in copilarie, si pe care l-as fi explorat cu atata pasiune. Nu.. era un loc al batranetii, al rautatii.. Era un loc hidos, insa - ciudat - de care-mi aminteam cu placere. Dar nu se schimbase. Cel putin nu orasul.. Acum iarasi merg. in toata amestecatura de evenimente ce avusera loc in acea zi, nici unul nu ma marcase la fel de mult, ca si, probabil, franturile de amintiri declansate de locurile pe care le strabateam. Ma vedeam pe mine, privindu-ma pe mine cand eram copil. Si faceam transee in pamant, construiam case din bete, imi faceam coronite din ramuri de salcam; cautam numere de masini cu doua numere identice alaturate, insemnam gurile de canal. Radeam, plangeam, fugeam, cadeam, ma ridicam; iar o luam de la capat. Acum, insa, pare ca nu mai fug; poate ca am obosit. In schimb, ma tarasc. Si ma tarasc prin noroi si mizerie, pentru ca mi s-au taiat picioarele pentru ca am indraznit sa visez ca intr-o buna zi voi putea sa zbor. Si ce poate fi pacat mai mare decat sa vrei inconceptibilul, si culmea, sa si fii in stare sa-l castigi.
Nu exista oameni care sa se inalte deasupra altor oameni fara sacrificii. Eu voi putea zbura doar daca nu am picioare, iar atunci nu va mai sta nimeni si nimic in calea mea, doar cerul ma va limita. Insa pana atunci, mai aveam o bucata buna de drum pe care sa ma tarasc. Mergeam spre casa. Trecuse ceva timp.. gandurile mele strabateau insa eternitatea, si se intorceau inapoi, de fiecare data cu cate o bucata din Rai. Insa Raiul nu e pentru mine, el e pentru cei inaripati. Aveam sa inteleg in curand de ce mi s-au refuzat atat de multe pretentii - eu nu eram destul de bun. Si tocmai pentru asta, am fost incurajat sa ma intorc din drum, iar acest imens pas inapoi m-a dus inainte de punctul in care am inceput sa inteleg lumea din punctul lor de vedere. Acum o vad cum o vedeam la inceput, cand am vazut intai lumina zilei; insa abia acum o inteleg. Si ceea ce cred ei ca au reusit in viata se va dovedi a fi in zadar, pentru ca bogatia omului nu se numara in aur, nici in idei; insa nu va pot spune in ce... poate, intr-o zi, cand nu voi mai fi nici eu mintit. Dar mai am putin pana la usa, si parca vad cum imi voi mai petrece o viata. Atat, acum mai am putin si termin. Cand ma voi culca, cand voi adormi, voi avea din nou acelasi vis, aceeasi dorinta arzatoare ce se repeta de atatia si atatia ani, insa pe care nu pot sa o inteleg.. aceeasi chemare, pencare o simt de cand abia imi puteam numara degetele.
Aa... in sfarsit. Acasa. Apas pe clanta si ma intampina un intuneric greu. Ma tarasc pana la pat si ma arunc in el. Unde ramasesem? |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate