Palpită cu atâta durere si roșeață în jăratec, fumegă atât de sublim.....așa încât iți scapără printre degete. Se înalță ca un basilic ce vrea sa învenineze cerul. Își face atâtea fâșii ce tremură a chemare. Te cheamă lângă el și troznește măcar sa te înfioare, să-ți miște ochii ca să-l privești. Te cheamă intens, ...te incălzeste puternic, ...te luminează palid-negru-roșiatic, în atâtea lumini încât fața să-ți fie de zână. Iți povestește viața fiecărui copac ce apune sub el, se înalță sa te uimească în minunea desăvârșirii lui, apoi îți aruncă scântei, doar, doar te va seduce pentru ca în cele din urmă să obosești de atâta zbucium neînțeles de tine, prea intens pentru el. Și pe când tu adormi la umbrele lui de atâta povestit, el se închide în jăratec și se acoperă cu cenușa pentru ca apoi asemeni unei păsări Phoenix, când tu cu suflarea ta vei trece peste el, să-și înceapă urmatorul act pe scenă și atât de singur, atât de melancolic se prăpadește ușor vrăjindu-și privitorii, ori aruncând cu scântei de Cupidon strângându-se apoi în sărutare.
Am confundat povestea aceasta cu jocul focului. M-am înșelat căci și povestea și jocul sunt un foc, iar intrebarea-mi este: de ce-l tot ții aprins? Doar știi că nu iubesc! Ori poate atunci cand voi iubi vei inceta să-l tot înalti și ma vei strânge într-o sărutare?