Dintotdeauna iedera și-a croit drum spre înălțimi, găsindu-și un pom falnic, sănătos și răbdător pe care să se înfășoare, sufocându-l.
Dintotdeauna iedera a știut ce vrea, urcându-se cu fiecare zi mai aproape de soare, fără să-i pese de nimic. Numai că ea, iedera, nu știe că, oricât de mult ai urca, la soare tot nu poți ajunge. Nu în felul ăsta.
Dintotdeauna iederii nu i-a păsat de florile gingașe, sufocate de buruieni obraznice ca și ea. Ba chiar le-a dispretuit pentru neputința lor de a-și face drum către soare călcând peste alții.
Și, la o adică, tot ea e mai ferită de rele, acolo sus, sugrumându-și copacul - animalele pământului zdrobesc sub copite murdare tot florile gingașe.
Tristetea florii iedera n-o cunoaste. Cum n-are habar nici de bucuria ei. De-acolo de sus, strâns lipită de pomul cel falnic, lumea se vede altfel.
Si de pericolul de-a fi smulsă din pământ e ferită- cine să-și dorească o iederă-n glastră?
Ce-i pasă iederii de toate astea?
Doar uneori, noaptea, când adoarme, visează că e floare, dintre cele mai frumoase și mai gingașe flori. Ce coșmar! Să trăiești sufocată de buruieni, să fii călcată în picioare și-n cel mai fericit caz smulsă cu grijă și pusă în glastră...
Și totuși... Când se visează floare, vede priviri cum n-a văzut niciodată - măcar o dată să se fi uitat și la ea așa cineva!

Într-o zi pomul se va usca. Măcar de-ar veni cineva să-l taie! Nu vine nimeni - cine să vrea un pom sufocat de iederă? Nu mai e bun s-ajungă nici masă, nici scaun, nici carte…
Să-l folosească atunci ca lemn de foc! Nu, nici asta, căci iedera care s-a lipit e încă verde și altele vor înverzi în urmă-i.
Tristă inutilitatea copacului sufocat de iederă!