agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-02-25 | |
Mica si singura. Priveste cuminte invazia de halate albe din salon. E obisnuita.
Eu nu. Nici colegii mei. Suntem stingheri si speriati. Moartea pluteste in aer. Medicina iti ofera certitudinea palpabila a mortii, iar un medicinist daca invata ceva pe parcursul facultatii atunci invata sa devina imun in fata acestei certitudini. Oamenii se transforma treptat in cazuri. Doamna x e ciroza din patul 5, domnul y pancreatita acuta din salonul 2. Dar aici... aici simti moartea in suflet. O simti ca pe o prezenta concreta, inevitabila care te sufoca. Nimeni nu are curaj sa intrebe. Toti zambesc cald, dar nu si din priviri. O mama sta langa patul de spital. Aici unele mame sunt reticente, altele agresive, altele isi reprima orice fel de manifestari, sunt egale in priviri, cuvinte, gesturi. Aceasta e o exceptie de la regula: e calda, zambitoare, blanda. In creierul meu, algoritmul anamnezei deja devenit reflex profesional s-a impotmolit iremediabil. Banala intrebare de inceput „ De ce v-ati prezentat la spital? „ mi se pare stupida, lipsita de orice sens. Si in mod cert nu sunt singura in dilema. Mama zambeste amabil si incurajator. Se cunoaste ca are experienta unor situatii similare. Preia initiativa. -Are cancer. Cancer osos. De cat timp? -De un an... Alte probleme? -Metastaze la plamanul stang. Ne poate arata si radiografiile. Nu vrem sa le vedem? NU. -Da, desigur... Articulatia coxofemurala e practic invadata in intregime. -Doctorii spun ca nu poate fi operata inca. Si sansele ca sa ajunga intr-un stadiu operabil sunt tare mici. Din cauza metastazelor... Si-apoi daca o opereaza cum o sa mai mearga?! Vocea femeii se inmoaie. Ochii i se umplu de lacrimi. Se intoarce repede cu spatele. Nu trebuie sa o vada plangand. -Cum te cheama? Vocea imi e calda. La fel si ochii. Si totusi toate sunt atat de straine de mine. -Izabela. Izabela are ochii negri si mari. E tunsa scurt, baieteste. -Cati ani ai? Zambeste rusinata si isi coboara privirile. Doar opt. Ciudat... As fi putut sa jur ca are mai multi. -Si de unde vii tu ,Izabela? Din Targu-Jiu vine. -Ca sa vezi... Acolo sta si bunica mea. Izabela vine din orasul copilariei mele. Unde mi-e profesionalismul? Tocmai eu, care am pretentii de perfectionista. Nu trebuie sa te implici, trebuie sa iti pastrezi luciditatea- e o regula peste care nu se trece. Dar Izabela are o casa in Targu-Jiu si doi frati mai mari. Privirile mamei se incalzesc. Merge la scoala si invata bine. Nu prea ii place matematica... -Acum trebuie sa plec. Trebuie sa mai vad si alti copii. Izabela tace. Zambeste in continuare. Intelege. Plec. Mai sunt si alte cazuri de vazut. Nu avem decat o zi de stagiu pe sectia de oncopediatrie si trebuie sa vedem tot ce se poate vedea. In sfarsit ultimul salon. Trebuie sa ajungem la sala de mese- acolo vom discuta patologia de pe sectie cu sefa de lucrari. O colega ma bate usor pe umar. -Cineva vrea sa-ti mai spuna ceva... In usa primului salon statea Izabela. Mama imi marturiseste complice. -A prins drag de dumneavoastra... Hai , nu-i spui domnisoarei doctor? Izabela insa nu are nevoie de incurajari. Vroia sa-mi spuna ca atunci cand va fi mare o sa se faca doctorita. Zambesc. Si Izabela zambeste. Ea intelege. Eu nu.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate