Adamismul românesc
Doamne! ce vom fi făcut o mie de ani?! Toată viața noastră de un secol încoace nu este decît procesul prin care am ajuns să ne dăm seama că n-am făcut nimic... Comparația cu ce s-a îndeplinit în alte părți ne-a revelat neantul trecutului propriu și inexistența culturii noastre. Dacă Ortega y Gasset găsește că Spania, din începuturile ei, trăiește o continuă decadență, atunci ce mai putem spune despre România, care s-a născut la viața istorică pe cînd ceilalți începeau să se stingă? O mie de ani s-a făcut istoria peste noi: o mie de ani de subistorie. Cînd s-a născut în noi conștiința, n-am înregistrat prin ea un proces inconștient de creație, ci sterilitatea spirituală multiseculară. Pe cînd culturile mari pun omul în fața creației din nimic, culturile mici — în fața nimicului culturii. Din punct de vedere istoric, am pierdut o mie de ani, iar din punct de vedere biologic n-am cîștigat nimic. Atîta vreme de vegetare dacă n-a consumat efectiv substanța vitală a neamului, n-a întărit o și n-a dinamizat o în nici un fel. Trecutul României nu mă flatează deloc și nici nu sînt prea mîndru de strămoșii mei lipsiți de orgoliu că au putut dormi atîta timp, în așteptarea libertății. România are un sens întru cît o începem. Trebuie s-o creăm lăuntric, pentru a putea renaște în ea. Plăsmuirea acestei țări să ne fie singura obsesie.
Orice om care vrea sau este chemat să joace un rol profetic în viața României trebuie să se convingă că în țara aceasta orice gest, orice acțiune, orice atitudine este un început absolut, că nu există continuări, reluări, linii și directive. Pentru ceea ce trebuie făcut nimeni nu ne precede, nimeni nu ne îndeamnă, nimeni nu ne ajută. Alte popoare și au trăit începuturile naiv, inconștient, nereflectat, trezindu se din somnul materiei la viața istorică printr un insensibil proces, cu o evoluție naturală, cu o lunecare insesizabilă. Noi, dimpotrivă, știm și trebuie să știm că începem, sîntem obligați a avea luciditatea începuturilor de viață, conștiința vie și reflectată a aurorei.
Trezirea noastră la viață coincide cu o dilatare de perspectivă, pe care celelalte popoare o cunosc în amurgurile lor.
Paradoxul acesta este inerent popoarelor ce se nasc la viață cînd altele mor, ai căror ochi întrezăresc lumină cînd alții se măresc pentru a nu i copleși întunericul. De nu vom avea atîta tărie în conștiință pentru a da directive vieții noastre fragile, nu vom face niciodată istorie. De nu vom exploata paradoxul ciudat al „istoriei“ noastre, pierduți sîntem.
Fiecare din noi este în situația lui Adam. Sau poate condiția noastră este și mai nenorocită, fiindcă n-avem nimic înapoi, pentru a avea regrete. Totul trebuie început, absolut totul. Noi n-avem de lucrat decît cu viitorul. Adamismul în cultură nu înseamnă altceva decît că fiecare problemă de viață spirituală, istorică și politică se pune pentru întîia oară, că tot ceea ce trăim se determină într-o lume de valori nouă, într-o ordine și un stil incomparabil. Cultura românească este o cultură adamitică, fiindcă tot ce se naște în ea n-are precedent. (Și în sens peiorativ.) Fiecare reedităm destinul lui Adam; decît, acesta a fost scos din paradis, iar noi dintr un mare somn istoric.
Adamismul poate paraliza numai sufletele slabe, fără elan profetic, fără instinct combativ și voință de afirmare personală. Nu că el n ar fi susceptibil de a provoca crize și îndoieli, ci faptul de a rămîne înmărmuriți în fața lui este revoltător.
Trebuie să suportăm cu avînt agresiv tragedia culturii nule, să ofensăm prin proprie forță vidul trecutului și să încercăm a realiza, dintr-o inițiativă neașteptat de mare, tot ceea ce a vegetat în somnul nostru istoric. Orgoliul nostru trebuie să se satisfacă în faptul că totul este de făcut, că fiecare putem fi dumnezeul istoriei noastre, că nu există o linie pe care am fi siliți să mergem, că linia noastră este destinul țării. Existența feicăruia să constituie un element la temelia României. Aceasta să ne fie menirea. Tot ce nu e profeție în România este un atentat împotriva României.
Tuturora să le intre în cap că nue vorba aici de o profeție pentru alții, ci de existența noastră profetică. Oare n-a bătut ceasul să ne convingem în mod definitiv despre necesitatea și sensul misiunii noastre? De nu vom pune bazele totului, în Românianu se va mai face nimic. Naționalismul românesc de pînă acum n-a fost pozitiv, ci patriotism... adică sentimentalism, fără orientare dinamică, fără mesianism, fără voința de realizare.
Oricît am vrea să ne mîngîiem de condiția existenței noastre prini împrjurările vitrege ale vremurilor — năvălirea barbarilor, ocupația turcească, maghiară, dominația fanariotă... nu vom reuși totuși. Istoria este o explicație, dar nu o scuză. Înaintașii noștri nu ne au iubit destul, de au vărsat așa de puțin sînge pentru libertate. Sîntem o țară de răzmerițe. Un popor cu instinctul libertății trebuie să prefere sinuciderea sclaviei. Pentru ca un neam să și deschidă drum în lume, toate mijloacele sînt justificate. Teroare, crimă, bestialitate, perfidie sînt meschine și imorale numai în decadență, cînd se apără prin ele un vid de conținuturi; dacă ajută însă ascensiunea, ele sînt virtuți. Tote triumfurile sînt morale.
Salvarea României — sînt virtualitățile și posibilităile ei ascunse. Ceea ce am fost nu este decît un sprijin iluzoriu. Nu trebuie să fim atît de lași încît să ne inventăm un trecut. Iubesc istoria României cu o ură grea.
Niciodată nu vom putea încorona România cu un nimb istoric dacă fiecare din noi nu va trări cu o pasiune vijelioasă și dureroasă toate umilințele care au umplut tristul nostru trecut. De nu vom încerca subiectiv regresiunea în dezastrul și tragedia lui, pierduți sîntem pentur transfigurarea viitoare a acestui neam, fiindcă pierdut va fi el însuși. Nu înțeleg cum există oameni care dorm liniștiți după ce se gîndesc la existența subterană a unui popor persecutat, la secolele de întuneric, de groază și de iobăgie. Cînd văd Ardealul, mi se desfășoară o configurație plastică a unor dureri mute, a unei drame închise și înăbușite, a unui timp fără istorie. O mie de ani într-o monotonie subistorică, o mie de ani ca o multiplicare monstruoasă a unui moment, a unui singur moment! Spectacolul invariabil al persecuției îmi dă fiori reci; căci mă înspăimîntă o dramă cu un singur motiv. Aceeași lipsă de libertate și în celelalte provincii; numai că variațiile peisajului dau iluzia unui joc istoric.
Îmi place n clipele de tristețe să măresc intensitatea acestora lunecînd spre depărtările neamului și să mă chinuiesc scufundat în durerile lui. Iubesc blestemele aruncate de a lungul vecurilor de acest popor și mă nfioară resemnarea, gemeteleși toate jelaniile consumate n umbră.
Nu aveți momente cînd auziți trecutul nostru, cînd tot ce a trăit acest neam se actualizează în voi și se subtilizează într-o muzică de monotonie lungimi orientale, în tărăgăneala melancolică a melodiiilor noastre populare? Nu vă arde uneori ca o otravă toată seria umilințelor îndurate și nu trosnesc în voi toate dorințele de răzbunare, acumulate în sute de ani?
N a înțeles nimic din problema României acela pentru care ea nu este o obsesie dureroasă. Viziunea lucidă și amară a trecutului ei trebuie trăită pînă la ultimele consecințe, pentru ca să ne putem da seama de sensul unei mari meniri. Pierdut este acela pentru care retrăirea destinului nostru nu este o răspîntie în viața sa și un prilej de tragedie. Nu este naționalist acela pe care nu l chinuie pînă la halucinație faptul că noi, românii, n-am făcut pînă acum istorie, ci am așteptat să ne facă istoria, să ne dinamizeze un torent transcendent ființei noastre; nu este naționalist acel ce nu e frămîntat de limitarea fatală care închide România în cercul și fatalitatea culturilor mici, a acelor culturi care n au curajul să se învîrtă în jurul propriei lor axe: nu e naționalist acel care nu suferă infinit că România n-are misiunea istorică a unei culturi mari, imperialismul politic, megalomania inerentă și voința nesfîrșită de putere, caracteristice marilor națiuni, precum nu e naționalist acel ce nu dorește fanatic saltul transfigurator.
România nu poate fi iubită naiv, neproblematic, pătruns de exigențele unei iubiri evidente, fiindcă nu este atît de evident că România trebuie iubită. Cîți dintre acei care au încercat să pătrundă sensul vacuităților și discontinuităților noastre, al labilității formei noastre de viață și al inorganicității stilului nostru istoric — n au mărturisit o viață întreagă disprețul penru forma românească de existență, o neîncredere totală și un scepticism ironic! Este un semn de aspirație profetică în elanul acelora care, după ce au confruntat lucid toate ironiile și paradoxele ciudate ale Româneii, nu i au refuzat acesteia posibilitatea unui nimb, a unei meniri și a unui destin.
Nu e mar lucru a iubi România din instinct; nu este merit. Dar să o iubești după ce ai dipserat total de destinul ei, îmi pare totul. Și cine n-a disperat de destinul României niciodată, acela n-a înțeles nimic din complexitatea acestei probleme și acela nu va fi angajat nicicînd profetic în destinul acestei țări. Pentru spiritele problematice, care își dau seama mai mult de umbrele istoriei universale decît de luminile ei, care înțeleg că există neamuri osîndite și ratări fatale decadente precoce și anonimate inevitabile, aderența la direcția internă a unui popor în naștere nu este un act atît de spontan.
Precum sînt oamni care iau cunoștință de ei înșiși, care ating un nivel de autoconștiință tîrziu, în maturitate, tot astfel sînt neamuri care se descopăr lor înseși după ce biologic au consumat o mare parte din existență. România este o țară biologic matură, ea nu și poate permite să trăiască, pe planurile spiritului, în formele naive ale acestuia. Spiritual, românii n au fost niciodată copii și nu vor putea fi niciodată.
Întîiul nostru pas istoric trebuie să coincidă cu o afirmație de maturitate a spiritului. România a putut vegeta secole, fiindcă nivelul subistoric nu cunoaște exigențele imperialiste ale spiritului. Dar acum nu mai are timp. Ori o transfigurare istorică, ori nimic.
Cea mai mare parte din culturi își au copilăria lor, cunosc formele aurorale ale spiritului, ating grandoarea în naivitate. Nouă nu ne rămîne altă cale, pentru a atinge un nivel istoric, decît să explodăm cu toată substanța noastră, într un efort de maturitate spirituală. Cu tot ceea ce individualizează esența ființei noastre, cu rezervele neconsumate ale unui neam, să ne ridicăm la un rang istoric, din perspectiva căruia să desprindem în orizonturile noastre contururile unei mari națiuni sau, dacă nu, voința de afirmare a unei națiuni. Tot ce n-am trăit pînă acum în viața spirituală să și găsească o expresie și împlinire; și toate rezervele ce trebuiau consumate în decurs de secole să se canalizeze în voința de putere. Misiunea noastră să fie un act de infinită răzbunare. Și în pasiunea pentru creație, să ne pedepsim somnul nostru istoric.
România are o situație analoagă Rusiei. Aceasta, în secolul trcut, a intrat deodată în istorie. Întîia generație de intelectuali a marcat categoric stilul ei cultural. Și cum saltul în istorie, fără continuitatea evidentă a unei tradiții culturale, pretindea determinarea direcției și a finalității vieții naționale, tot secolul trecut n-a făcut altceva decît să dezbată problema misiunii Rusiei. Gîndul mesianic a fost expresia trezirii din somnul ei istoric. Absența unei logici a devenirii rusești a fost motivul care a determinat viziunea iraționalistă în filozofia istoriei din Rusia secolului trecut. Într-o astfel de viziune, istoria poate să aibă o finalitate și fără imanența unui logos. Mesianismul rusesc a împrumutat de la Hegel doar patosul și monumentalul viziunii istorice, fără să accepte raționalismul dialecticii sale. Este de altfel caracteristică tuturor marilor mesianisme viziunea dinamică și finalistă fără perspectiva raționalistă.
Anomaliile Rusiei sînt, pe plan incomparabil mai redus, ale noastre. La noi însă, numai după război și îndeosebi în ultimii ani problema menirii României, adică a obligației supreme și ultime față de esența ei, a devenit arzătoare. Un neam care n-are o misiune nu numai că nu merită să trăiască, dar n-are absolut nici un sens. Ceea ce există în România incontestabil este aspirația mesianică, dar nu există o determinare a conținutului acestei misiuni în conștiința publică. Miturile sînt numai în germen. Pentru ca un neam să trăiască sentimentul propriei sale dilatări lăuntrice, trebuie să i se aducă în conștiință aceste mituri, să i se determine explicit sensul misiunii sale. Decît, în această misiune trebuie să fie o așa de mare proiecție de orgoliu, încît incomensurabilul viziunii să mențină o atmosferă mistică. Un mesianism fără mistică e gol și inutil.
România numai atunci va avea un sens în lume, cînd ultimul român își va da seama de specificul și unicul condiției românești. Ce mituri a scos la lumină viața noastră politică de pînă acum? Cînd n au fost platitudini, au fost abstracții goale. Democrația românească n-a creat nici măcar conștiința de cetățean. România are nevoie de o exaltare pînă la fanatism. O Românie fanatică este o Românie schimbată la față. Fanatizarea României este transfigurarea României.
Miturile unei națiuni sînt adevărurile ei vitale. Acestea pot să nu corespundă adevărului; faptul n-are nici o importanță. Suprema sinceritate a unei națiuni față de sine însăși se manifestă în refuzul autocriticii, în vitalizarea prin propriile ei erori. Și apoi o națiune caută adevărul? O națiune caută puterea.
Misiunea României trebuie să ne fie mai scumpă decît toată istoria universală, deși noi știm că trecutul României este timp fără istorie.
Oamenii în care nu arde conștiința unei misiuni ar trebui suprimați. Fără spirit profetic, viața este un joc inutil. Numai în clipa cînd România se va consuma în flăcările interioare ale menirii sale ea va înceta să fie întristătoare. Căci dacă Rusia a fost numită sfîntă și tristă, atunci România, așa cum a oscilat pînă acum în nesigura ei viață, nu poate fi numită decît întristătoare. Și întristătoarea Românie va înceta să fie o realitate numai cînd ceasul ei solemn va bate. Dar ce poate însemna ceasul solemn al unei națiuni?
Cînd o națiune ia conștiință de sine însăși pentru a și modifica direcția și cursul existenței sale, cînd la această răspîntie ea înțelege să și valorifice toate virtualitățile în sensul ancorării în marele ritm al istoriei, atunci se apropie de momentul esențial, daă nu de culmea sa.
Dacă România nu țintește înspre momentul ei solemn, dacă tot ce a trăit această țară într un trecut de umilințe și un prezent de compromisuri nu se va răzbuna în voința de afirmare și de definire a unui destin, atunci totul este pierdut. În umbră a trăit, în umbră va muri! Dar dacă forțele ei subterane, care trebuie să existe și pe care noi nici nu le bănuim, vor scoate la iveală o altă Românie, cu alte conținuturi și cu alt contur? Nu vom fi atunci îndreptățiți să așteptăm splendoarea unui destin, ce în trecut nici măcar în transparența iluziilor noastre nu ni s-a revelat?
Vitalitatea României va trebui să și găsească odată o expresie, deoarece ne am înjosit prea mult în trecutul și prezentul nostru pentru ca, într-o explozie, să nu ne trăim o adevărată metamorfoză. Am fost totdeauna pesimist cînd am vorbit de România; dar cred că viața este destul de irațională ca să înfrîngă un ireparabil al istoriei și al destinului nostru. În momentul cînd aș fi convins că posibilitatea unei schimbări la față a României este o iluzie, din acel moment o problemă a României pentru mine n ar mai exista. Întreaga noastră mixiune politică și spirituală trebuie să se reducă la voința încordată a unei schimbări la față, la trăirea exasperată și dramatică a metamorfozei întregului nostru stil de viață. Dacă înțelepciunea seculară, care spune că istoria nu face salturi, ar avea dreptate, atunci ar trebui să ne sinucidem cu toții pe loc. Dar instinctul, pasiunea și elanul nostru profetic de la toți pot să învețe ceva, numai de la înțelepți nu. Existența noastră nu poate primi un sens decît de la un salt, de la un salt definitiv și esențial.
O voință totală de transformare n-a existat niciodată la noi, nemulțumirea cu destinul și condiția noastră n-a depășit forma aproximativă a unei atitudini sceptice. Scepticismul este întîia treaptă în scara unui proces de transformare, este întîiul element care ne dă conștiința destinului nostru. Prin el putem fi în afară de noi înșine, pentru a ne măsura forțele și a ne determina o poziție. Superficialitatea noastră derivă din a nu fi putut depăși această primă formă, din a ne fixa în spectatori comozi ai inerției noastre, din a ne fi gustat ironic agonia. Românul își zeflemisește propria lui condiție și se risipește într-o autoironie facilă și sterilă. M a revoltat totdeuna absența dramatismului în trăirea destinului nostru, m a durut această indiferență spectaculară, acest perspectivism exterior. Dacă toți împreună am fi suferit intens de dezastrul nostru, dacă am fi deznădăjduit organic de neînsemnătatea noastră în lume, cine știe dacă, prin acele mari conversiuni morale ce se întîmplă numai pe culmi, astăzi n-am fi trecut pragul istoriei? Românii n au devenit pănă acum pozitivi și creatori, deoarece în procesul de autodepășire și de autonegație ei n au urcat decît o singură treaptă. Va trebui o nebună intensificare a ardorii noastre, pentru ca viața să devină foc, elanul nostru vibrație infinită și toate ruinele noastre simple amintiri. Ar trebui cu toții să ne gîndim solemn la această realitate: România este o țară fără profeți, adică o țară în care nimeni n-a trăit realități viitoare ca prezențe efective, ca actualități vii și imediate, în care nimeni n-a vibrat de obsesia unei meniri. Și ar trebui ca, în acest gînd solemn, să jurăm a fi altfel, să ardem într un fanatism orb, să ne înflăcărăm într-o altă viziune și în noi gndul unei alte Românii să fie singurul nostru gînd. A continua consecvenți liniei istoriei noastre este a ne destrăma într-o formă atenuată de sinucidere. Nu vorbesc numai de schimbarea unor forme politice, ci de o transformare în temeliile vieții noastre. Va trebui să renunțăm la luciditățile care ne revelează atîtea imposibilități, pentru ca orbi să cucerim lumina de care ne au înstrăinat acestelucidități.
Nu știu dacă trebuie să ne bucurăm prea mult că istoria presupune existența națiunilor ca unicul ei mijloc de realizare și că devenirea își justifică substanța în conflictul dintre ele. În tot cazul, entuziasmul pentru structura pluralistă a istoriei îmi pare fructul unei viziuni nu prea adînci. Dar, în definitiv, ceea ce ne interesează și ne doare sînt stările de fapt care ne determină condiția și care din perspectiva istoriei ne prezintă națiunea ca un absolut, chiar dacă o viziune transistorică ne descoperă nimicul ei.
Vrînd nevrînd, totul, afară de sfințenie, s-a făcut prin națiune. Nu că aceasta le ar fi dat naștere prin nu știu ce forță creatoare, dar există un indefinibil al apartenenței noastre, care ne integrează în devenire și determină sensul concret al creației.
Este un fapt verificat încontinuu că detașarea de națiune duce la ratare. În ce om spiritul a putut cîștiga o autonomie atît de sigură, pentru ca dezlipirea de forțele telurice și de atracțiile iraționale să i permită o respirație proprie? Din moment ce am acceptat cu toții să ne compromitem în istorie, trebuie să i recunoaștem acesteia toate ireductibilele, toată imensitatea de fatal și să i facem jocul cu o repartizare arbitrară a pasiunii și a disprețului.
Am căutat cu frenezie umanitatea și n-am găsit decît națiuni, și cu cît le am înțeles mai bine, cu atît umanitatea mi s-a părut mai vaporoasă, mai îndepărtată și mai îndoielnică. Nici o națiune nu verifică sensul ideal al umanității, fiindcă fiecare vrea să i se substituie. Și o națiune nu este mare dacă nu încearcă să se substituie umanității. Ce ar fi Franța, dacă nu și ar fi trăit naționalul ca universal, specificul ca uman, defectele ca excelențe, insuficiențele ca virtuți? Franța este atît de împlinită în sine și mai cu seamă pentru sine, încît istoria ei îi dă dreptul să se dispenseze de istorie. Pentru orice francez, Franța este lumea. Sentimentul acesta caracterizează toate națiunile mari; prin el au ajuns la monopolul istoriei.
S au înregistrat pînă acum zeci și sute de popoare; dar cîte din ele au devenit națiuni? Un popor devine națiune numai cînd ia un contur original și își impune valorile lui particulare ca valabile universal. A viețui numai ca popor înseamnă a înregistra istoria; ca națiune, te înregistrează istoria. Colectivitățile umane care au rămas numai popoare n au trecut cu mult peste biologie, peste rezistență pasivă și peste acele valori patice, crescute din neparticipare. Procesul prin care un neam cîștigă un contur este o violentare continuă, un vulcanism biologic, ornamentat și justificat de o întreagă eflorescență de valori specifice. Că un popor are tradiții, simțire comună nu dovedește nimic pentru urma pe care o va lăsa în lume. Numai în clipa cînd începe să devină o fatalitate, adică să fecundeze și să distrugă, își învinge nimicul condiției exclusive de popor. Ceea ce a fost Franța pe vremuri și astăzi Rusia, Germania și Japonia îmi pare a defini elementele acestei fatalități și voința de a deveni națiune.
Oricît ar vrea orgoliul și furia mea să integreze România cît de puțin în acest joc de forțe, trecutul și prezentul o exclud și va trebui să ne o reveleze altcum pentru a nu fi osîndiți la o periferie pe care n o accept, care e dureroasă și sfîșietoare. Avem toate elementele care sînt admisibile ca trepte, dar revoltătoare ca permanențe. România n-are nimic original în afară de țărani, artă populară și peisaj (de care nu e responsabilă). Dar cu țăranii nu putem intra decît prin poarta de din dos a istoriei. Este înfiorătoare atmosfera primitivă, telurică, nediferențiată a acestei țări, îmbîcsită de superstiție și scepticism, amestec steril, blestem ereditar. Toată România miroase a pămînt. Unii spun că e sănătate; ca și cum aceasta ar fi un elogiu! Să nu fim noi capabili a deveni mai mult decît un biet popor? Aceasta este întrebarea.
Poetul rus Belîi, plin de tristețe și torturat de viitorul Rusiei, a exprimat, într un vers sfîșietor, un sentiment care mă domină de cîte ori mă gîndesc serios la România: „Tu vei dispărea în spațiu, o Rusia mea!“ Spaima că vom fi înghițiți de forțe ce ne întrec, că ne va lichida timpul și ne va copleși spațiul, că ne am ratat existența venind prea tîrziu... Crede cineva că este aceasta o teamă nelegitimă? Este un antiromân acel ce nu se teme ca nu cumva istoria să se facă peste noi, precum este un trădător acel care acceptă trecutul și prezentul României. Și este un trădător față de tot ce trebuie să devină această țară, față de istoria ce n o avem încă, față de un viitor căruia n-avem curajul să ne mărturisim. Numai revolta organizată poate dinamiza și scutura o țară, pe care nu o vrem anemică prin soartă. Căci trebuie să se știe că România nu este o națiune, în sensul conceput de noi. A avea semnele ei exterioare, a îndeplini condițiile unui naționalism oarecare sau a corespunde unei definiții plate nu înseamnă absolut nimic. O națiune își legitimează existența prin lupta pentru o idee istorică. Mesianismul nu înseamnă decît lupta și suferința pentru realizarea unei astfel de idei. Voința de a face istorie trebuie să derive din rădăcinile biologice ale unui popor, să circule în sînge irezistibilă pentru ca să poată alimenta o sumă de valori, pentru care luptă. Că sînt atîtea popoare și așa de puține națiuni se explică prin faptul că, deși multe din ele își simt biologic chemarea, ele nu se pot realiza într-o sumă de valori și nici nu le pot, la rîndul lor, realiza pe acestea. Spaniolii, deși aveau atîtea presupoziții ale unui mesianism, n au creat totuși o idee spaniolă de cultură și nu s au putut realiza decît temporar. De la Sfînta Tereza și pînă la Unamuno, ei s au desfășurat și s au consumat în pasiuni individuale, fără să fie cuceritori și să determine un stil în cultură. Conchistadorii n au fost, din păcate, cuceritori ai spiritului. Spaniolii, acest popor extraordinar, n au reușit să se realizeze ca națiune, și deși iubesc Spania — poate tot atît cît Barre`s sau Montherlant — sînt obligat să recunosc că este una din decepțiile devenirii.
Există o ratare a țărilor, nu numai a indivizilor. Și ratarea se exprimă în satisfacerea cu un rol mediocru, cu o respirație lipsită de amploare și un ritm lent. Am crezut totdeauna că mediocritatea strivitoare a României nu poate fi învinsă fără voința de a face istorie, care, la rîndul ei, n-are un sens, fără un ethos, un stil și o formă nouă de viață. Un mesianism efectiv interiorizează axa istoriei în substanța unei națiuni. Aceasta înseamnă că, dacă o națiune nu se crede necesară, mai mult: indispensabilă mersului universal, n-are drept să trăiască sau e superfluă. Trebuie să recunosc — ca unuia căruia destinul României i a albit multe nopți — că noi n-am făcut aproape nimic pentru a nu fi superflui. Ne am mulțumit cu puțin, mîndri de a nu fi nimic. Gloria, care este o adevărată categorie a istoriei și nimbul forței, pare a nu ne surîde deloc. Dar tot ce trăiește în istorie și pentru istorie și nu cunoaște gloria este pierdut.
Ceea ce mi pare o evidență este că nu pot să accept o Românie mediocră, domoală, resemnată, înțelegătoare. Și nu este destul a crede că refacerea morală și materială ar însemna un progres efectiv. O Românie cinstită și ordonată nu înseamnă absolut nimic, dacă dincolo de confortul moral și material nu se elaborează frenetic o expansiune a atîtor forțe ascunse, pe care nu avem dreptul să nu le bănuim. Spre marea mea revoltă, naționalismul nostru a conceput România viitoare ca un fel de Elveție. Ordine, cinste, moralitate și numai atît. Dar dacă România nu și poate găsi nici un sens de dominație în lume și nici măcar în Balcani, dacă misiunea ei se satisface în ordinea internă și apărarea granițelor, iar ideea ei istorică în cultivarea unui așa zis specific național, care a tolerat constanțele reacționare ale subistoriei noastre — atunci mai bine să ne dizolvăm în agonia prelungită în care ne complăcem.
România e geografie, nu e istorie. Înțelege cineva acest tragic? O țară are valoare numai cînd devine o problemă pentru alții, cînd numele ei înseamnă o atitudine. Cu toții știm ce înseamnă Franța, Anglia, Italia, Rusia și Germania, dar nu știm nici unul ce înseamnă România. Nu știm ce este România, dar știm perfect ce nu este. Și specializîndu mă în absențele ei, am descoperit infinitul de care are nevoie pentru a fi ceva.
Zi și noapte, românii discută despre România. Dar trebuie să recunosc că am descoperit prea puțini pentru care ea să fie o problemă serioasă, un crez și un destin. Întîlnești prea des o viziune mediocră a României și lipsa de profetism național pare a fi unul din defectele naționalismului nostru.
Vom rămîne mai departe condamnați a reface căile altora, a ne mulțumi cu un rost biologic, vom rămîne noi numai popor? Pentru istorie, încă nu există o națiune românească, fiindcă o mie de ani n-am tulburat cu nimic liniștea lumii, iar astăzi neliniștea globului ne sperie, în loc s-o mărim. Să fim un popor „înțelept“? Mai bine atunci prăbușirea. Viitorul va arăta în ce măsură ne vom nega constanțele noastre inutile.
Poporul, considerat în sine, nu este un fenomen spiritual; prin națiune el participă la spirit, care și ea întrupează istoric valori spirituale, fără să fie, în esența sa, spirituală. Orice neam se caracterizează printr-o atașare de cosmic și înglobează în existența lui o sumă de elemente preculturale. Toate avantajele și dezavantajele existenței lui derivă din proximitatea de originar. Asigurîndu și o pulsație vitală mai mare, se distanțează de un sens spiritual. Un popor ajunge purtătorul unei idei numai întru cît devine națiune sau este. Ca popor, existăm de atîta vreme. Ardeleni; munteni; moldoveni etc., nu se poate spune că n-am mocnit, în secole de opresiune, pentru o solidaritate românească. Dar chiar viziunea lor — în mod explicabil — n-a depășit elementele definitorii ale unei existențe populare. Națiunea este un nivel superior al poporului; numai la rangul ei un neam cîștigă elanul agresiv și acea ofensivă fecundă care este marca unei individualități bine definite.
Bavarezii, saxonii, prusienii și celelalte fragmente germanice vor fi reprezentat, în existența lor izolată și cvasiautonomă, mai bine imediatul poporului german, elementele lui primordiale și vigoarea inițială. Dar numai ca popor, germanii ar fi fost condamnați la un rol periferic. Națiunea scoate la lumină și valorifică disponibilitățile istorice și înclinările mesianice ale unui popor. Elementarul existenței populare se orientează politicește prin instinct; numai națiunile au ridicat politica la rangul de artă. Un popor care n-are instinct politic ratează în drumul spre națiune. Și ce înseamnă instinct politic? Pornirea nereflectată de afirmare, de afirmare ca atare, nepreocupat de stavila valorilor; forța și triumful ca finalitate, în afară de restricțiile eticii; dorința de primat și de unicitate; cultul pentru organizație și formele obiective. Instinctul politic, devenit artă, canalizează toate energiile în vederea obținerii unui cîștig maxim. Națiunile cu mare spirit politic sînt veșnic la pîndă. Și mărirea lor o constituie o distribuție egală de luciditate și de agresiune. Fiecare națiune urmărește ridicarea nivelului ei istoric (forță, misiune, imperialism), pentru ca la momentul oportun să și valorifice puterea. Și puterea nu poate fi valorificată decît în detrimentul celorlalte „puteri“. Toate fricțiunile dintre națiuni devin cu timpul sfîșieri. Atît timp cît vor exista națiuni, vor fi și războaie, iar de vor dispărea ele, conflictele se vor mări pe rase, iar după rase pe... aștri.
Se vede că există în om o căutare a suferinței colective. Războiul e o respirație periodică a ființei umane și, desigur, expresia ultimă și bestială a soartei omenești, concepută ca o cădere.
Precum un popor tinde să devină națiune, așa națiunea tinde să devină mare putere. Și dacă tranziția întîi se face cu mai puține abilități și cu spontaneități ale instinctului, accesul la mare putere ia toate formele dramatice ale luptei conștiente. Spectacolul oferit de marile puteri este descurajant pentru oricine; nu numai pentru acel ce caută o finalitate etică istoriei. O mare putere nu se poate valorifica decît prin dominație. Chiar dacă o națiune ar avea destulă energie pentru a fi prin sine o mare putere, ea nu este efectiv decît prin dominație, rezultată din încălcări și cuceriri. Acestea sînt inevitabile, chiar dacă o națiune s ar mulțumi cu ceea ce are. Forța acumulată o mînă însă la revărsări și erupții. Fără voia lor, atîtea și atîtea națiuni au procedat la războaie din pură saturație de putere. Există un potențial imperialist, inegal distribuit între națiuni. Orice ar face, ele nu se pot pune la același nivel, iar inegalitățile, creînd o ierarhie de forțe, dezvoltă implicit antagonismele și fixează războiul ca un irezolvabil al soartei. Imperialismul nu se poate explica numai prin limitarea spațială a unui popor și prin suprapopulație. O țară care suferă de imperialism, cucerind toate teritoriile de care are nevoie nu încetează totuși a fi imperialistă, deoarece orice imperialism autentic se leagă de sensul și de devenirea unei națiuni. Roma antică a putut stăpîni tot ce a vrut. Aceasta n-a împiedicat o să fie totdeauna imperialistă. Și a fost prin direcțiunea specifică a istoriei sale. Imperialismul de circumstanță este nerevelator și el nici nu descoperă o mare națiune. Cuceririle mari au în ele o mare doză de gratuitate, de fatalitate inutilă. Cine cucerește numai fiindcă îi trebuie imediat nu atinge prin fapte o semnificație istorică. Tot ceea ce e grandios și durabil în istorie s-a făcut sub imperiul unei necesități, care n-are nimic comun cu nevoia de fiecare zi a omului. Poate că toată istoria nu este decît o tragedie gratuită...
În lume sînt fericite numai popoarele care apar deodată la lumină și care se află, dacă nu la același nivel, în tot cazul în același țel. Inegalitățile aproximative de nivel se atenuează în urmărirea frenetică a aceleiași finalități. Națiunile între ele își aranjează tragedia. Ea este însă incomparabil mai mare pentru popoarele ce doresc să se cristalizeze în națiuni, pe cînd altele își dispută întîietatea ca mari puteri, procesul de la popor la națiune rezolvîndu l demult. Ca să nu fie înghițite de marile puteri, saltul în istorie le este singura salvare. Altă cale nu există de a învinge inegalitățile de nivel istoric, sursa tuturor conflictelor. Saltul acesta poate fi extrem de favorabil, dacă un popor se avîntă în lume pe cînd altele decad. Spiritual, el poate îndura în comun tragicul decadenței; îi rămîne însă subterfugiul politic, prin care, uzînd de deficiența marilor puteri, el și ar putea accelera ascensiunea. Nu este un mare merit a te afirma în vremurile cînd marile puteri își sărbătoresc amurgul. Este chiar o cvasibarbarie să ți trîmbițezi o vitalitate nesemnificativă, după ce alții și au cheltuit viața în sensuri. Barbaria veritabilă înseamnă biologie pură și poartă nereflectat și nedrept stigmatele barbariei. Căci ce este barbaria, dacă nu un imperialism ce nu servește nici o idee? Vitalitatea fără un sens spiritual, cucerirea fără un simț politic, răsturnarea fără o misiune fac din barbarie un fenomen de o fecunditate echivocă. Dacă barbaria prepară un gol istoric în care să apară aurorele și, ca atare, peste ea îi creează devenirea un sens, în sine ea nu ascunde nici o adîncime. Afirmarea popoarelor istoricește tinere trebuie să afecteze forma exterioară a barbariei, dar explozia debordantă de energie — să ascundă cultul germinal al unei idei, pasiunea de individualizare printr un sens spiritual. Altcum, aurora lor nu este demnă de decadența altora.