Între noi, tăcerea imploră încă o zi. Cercuri alăturate se strâng și se sfâșie unele pe altele cu încăpățânare voită. Am obosit, înțelegi?
Tac. Nu te mai întreb nimic. Cobor pleoape grele peste ochi neștiutori și mint în continuare. De mult nu-mi mai aparține privirea asta de copil pe care-o vezi. Într-o zi m-am înălțat pe vârfuri și ți-am prins-o de inimă ca pe un cercel în sprânceană. Ai uitat de ea...
Nu, nu spune nimic. Doar strânge-mă în brațe, doar atât. Strânge-mă tare, tare, până nu mai pot să respir, așa cum făceai altădată la ora trei dimineața pe un coridor pustiu dintr-un cămin studențesc. Ploua tare de tot și bătea vântul și tu vroiai să ieșim în ploaie...
Am spart o cană atunci, îți amintești? Mi-a părut așa de rău... apoi mi-am spus că cioburile aduc noroc. Oare? Aș sparge și acum ceva dacă aș ști că mai are efect. Asta în cazul în care aș reuși să mai găsesc ceva intact; e plin de cioburi peste tot: bucăți de vise, fragmente de speranță, crâmpeie de suflet...
Taci, taci, te rog... taci. Doare prea tare tot ceea ce nu spui. Pleacă, pleacă și ia cu tine totul, auzi? Nu mai vreau nimic.
Cât de îndepărtată e apropierea ce ne desparte...
Alerg aiurea printre mâini ce mă urmăresc și mă cheamă dar nu mă opresc. Nu-mi mai pasă, nu vreau să mai știu de nimic. Șoaptele lacrimilor neșterse se amestecă cu imaginea închipuită a brațelor tale. Urlă în van dansul cuvintelor nerostite. Mi-e frig și mi-e gol de primul tău vis. Umbrele iluzorii se nasc liber din cicatrici sângerânde și se proiectează iar și iar pe pereții goi ai gândului meu. Am pierdut de mult șirul căderilor...
Strâng în jurul meu zdrențele tăinuite ale copilăriei și inocenței și mă ghemuiesc într-un colț de suflet pe care nu l-am șoptit încă nimănui. Genunchii mă resping cu brutalitate; au obosit să fie strânși la piept până la epuizare iar și iar și iar în dorul unei euforii cu fiecare secundă mai îndepărtată.
Sub straturi de tăcere, un gol pe care nimeni nu-l vede crește mereu și înghite tot ce-am învățat până acum să fiu. Mă acaparează cu fiecare lacrimă ce-și caută moartea, cu fiecare secundă ce-și măsoară lipsa. N-a mai rămas nimic. Rana nu se-nchide, iluzia pentru care respir e la un pas depărtare și timpul a uitat să vindece. Ma las tăcută la pământ și încetez să respir pentru o clipă. Nu pot să zbor altfel, nu-nțelegi? Și nu pot trăi fără să zbor.
Fiecare secundă își proiectează răsuflarea peste umbrele devenite cădere. Mă risipesc în oglinzi convexe, între două suflete care se amână spre inexistență. Am încetat să aștept. Pur și simplu, am obosit de-atâta așteptare. Alerg ținând la piept tăcerea. Contururile se întrepătrund, șoaptele devin picături între noi doi, într-un pătrat devenit brusc prea mic pentru două inimi care se cheamă și se alungă neîncetat.
Au fost atingeri diafane și vorbe transparente, a fost presimțirea unui sacru pe cale de devenire, a fost clipa mea de grație, a fost minunea pe care n-o meritam. A trecut... A trecut?
Pot merge mai departe dar nu mai vreau. Mă opresc.
- „Sunt tot aici!... tot aici!... aici!” Ecoul se-toarce mințind atâtea disperări tăcute.