Tu nu mai poți să mă vezi. Ochii tăi mă refuză. Afară, imediat, se face lumină. Lumina este fabricată, cosmetizată și apoi pusă pe cer de lucrătorii uzinelor de la periferie. Sunt obosit și nu mai încerc să te chem. Știu că nu ai vrea să mă auzi. Mă întorc încet pe scaun, mai aprind o țigară, mai iau un gât de alcool, poate așa vor mai trece căteva ore.
Dormi și încerci să te prefaci că m’ai uitat. Din când în când îmi mai aduc aminte de tine, dar te gonesc din gândurile mele, altfel mi’ai putea face mai mult rău. Defapt, e răul ce mi’l fac singur.
Toti dorm, uitând de tot, în sicriele lor de beton. Dimineață o vor lua de la început. Gesturi, sunete, ovații, huiduieli, pumni, nervi, alcool și pâine, toate la un loc. Și totuși ei măcar mimează existența. Eu parcă nici măcar atât nu mai pot. Pe lângă ei, sunt incomplet. Măcar ei au pentru ce să bea, pentru ce să se reguleze, pentru ce să râgăie, pentru ce să înjure, să scuipe, să își bată copii, neveste, soți, soacre, bunici, căini, pisici, covoare. Chiar dacă n’au nimic, măcar eu ceva. Eu am ceva, nimicul, adică butonul acela blestemat pus pe „pause”; o stare care nu progresează, nu merge înapoi, nu se repetă, nu se continuă; atît: e aceeași, mereu aceeași.
Mâine te vei trezi și vei fi uitat de mine. Vei deschide cărți, vei citi, vei mânca, vei merge la baie, vei vorbi cu ei la telefon, poate vei merge până la bibliotecă. Și seara îți vei aminti de ceva, foarte puțin, dar nu vei ști exact ce și vei trece repede peste. Vei adormi din nou, mă vei uita din nou.
Eu voi fi tot aici, scriind obsesiv aceleași rânduri.