Am părăsit locul acela duminică pe la 12.
Pentru cei de după zid era o zi născută cu ursitoare darnice.
Privirile mele temătoare oglindeau distorsionat curtea interioară. Pluteam cu intermitență între gând și realitate, șchiopătam printre umbre și lumină și mă întrebam dacă e bine că plec.
La fiecare pas îmi simțeam greutatea amorțită ca o povară neașteptată, o zdruncinătură scurtă, un strigăt înăbușit de teamă și de durere. Mă poticneam rușinat și fără de voie.
Personaje îmbrăcate în salopete colorate stăteau în conuri de lumină, pete de culoare aruncate de pe o paletă bolnavă… fumau, râdeau ciudat și macabru într-o zi fără internări și prea devreme pentru urgențe.
Am alunecat nesigur printre ei ocolind suferințele și durerile altora, revărsate pe ferestrele mute ca niște guri căscate și gălbejite de pește mort.
Îmi continuam drumul spre Golgota.
Greu mi-a fost sa-mi impun că trebuie.
Greu mi-a fost să o văd ca pe unica soluție, să-mi scot din cap panica celulelor, durerea țesuturilor și chinul arșiței gândurilor bolborositoare, repetative, încețoșate, tendențioase, cârcotașe. Cârduri de zbucium, ropote de galop negru, de zgomote înfundate. Relele.

Îmi căutam gondola… când m-a adulmecat alba mea draga s-a gudurat bucuroasă că mă vede. Parcă îmi spunea cu o lacrimă ivită din inima ei de fier: cum îți este?
Eu sunt Gâță! Hai să mergem noi așa încetișor acasă… hai să mergem.

Acum a trecut… au trecut... am o punguță cu zaruri mici și zornăitoare ca acelea purtate la gât de vechii indieni. Dar ceea ce nu am știut și care mă tot doare încă este că tu nu în inima mea trăiai ci printre zarurile acelea.