agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1514 .



Supra-Omul Pitic
personale [ Gânduri ]
Experiment (Ne)Reușit

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Aproape Vie ]

2004-08-31  |     | 




Astăzi, de la ora trezirii încoace, am fost suptă, încontinuu, în vârtejul unui amalgam de gânduri și idei. Curgând abrupt din mine, și de pretutindeni, dând naștere prezentului-viitor al acestor momente.
Dacă ai avut vreodată curiozitatea de-a urmări îndeaproape drumul, tacticos și continuu, al furnicilor, în goana lor după aurul existenței, ai fi desprins, probabil, aceeași idee dintr-nsul, ca și mine. În vâltoarea mișcării lor, aparent neobosite, interminabile, ele își caută, de fapt, chiar marginile. Liniștea împăcării cu sinele, pe care să-și poată odihni căpșoarele negânditoare ( oare ? ). Le-am observat tocmai astăzi pe aceste supra-exersate călătoare. Când, asemeni lor, am simțit, și eu, nevoia să evadez din închisoarea monotoniei vopsită ordonat pe pereții, deveniți deja mult prea înguști pentru nevoia mea de joacă, din ziua de astăzi. Nevoie ce nu putea fi satisfăcută decât într-o altă lume. Paralelă cu a noastră. De dimensiunile unui Never-land în expansiune. În ochii albaștri ai capătului de univers. Acolo unde-i lucește chipul în lumini de stele. Ca un făt-frumos ce privește în jos ( de cele mai multe ori, cu groază ), spre pământul de sub picioarele sale, pătate de agonia gândurilor ce n-au reușit să pătrundă dincolo de scoarța măsurătorilor înguste ale omului universal.
M-am lăsat deci căzută în brațele sale eterate. Dar nu am simțit-o ca pe o cădere propriu-zisă, ci mai degrabă, o răpire neașteptată, împrospătându-mi ființa, în complicitate cu sinele. Am fost răpită din brațele, de sânge demult închegat, ale prințului meu. Întruchiparea perfectului, de o dată. Privit prin lentila distorsionată a inocenței.
Stii, uneori nu-mi mai vine a crede cine am fost. Și nici nu reușesc să găsesc legătura dintre cea de atunci, și cea căruia-i dau, acum, viață. Eu și Dumnezeu. Doar Lui și mie am rămas a mai da socoteală. Þoti ceilalți ( cei de o dată ), împreună cu ‘marele el’ – prințul meu, au dispărut undeva, într-o ceață densă, respirându-și regretele în dezamăgiri profunde. Și, chiar dacă deja iertate, totuși, rămase, extatic, într-un colț de ochi al minții. Privindu-mă mereu pe furiș. Ca un vânător de alte posbile greșeli… Dar stă acolo cu voia mea ! Stă să-mi păzească sufletul slăbit. Și să-mi amintească, următoarea dată, să încetez a mă mai abandona, fără nici o reținere, simțirii.
Dar prințul meu… totuși, prințul meu – Te-aș arunca uneori pe fereastra spre vid. Să-mi părăseși, o dată pentru totdeauna, toate simțirile, din trecut, prezent ( și foarte probabil ca și ) viitor. Chiar au existat clipe în care te-aș fi aruncat, dacă aș fi avut de ales. Ca mai apoi să mă arunc și eu, în disperarea de-a rămâne nudă de tine, pe veci. La ce rost simțirea, dacă n-o mai pot exploata la maxim ?! – ( cu siguranță ) ar fi gândit extremista din mine…
Dar, vezi, în pofida dorinței de nesfârșit, ce ne tine spiritele legate-n lanț, unul de altul, ființele ne-au rămas, totuși, la fel de ‘puține’ și muritoare, ca-n prima zi. Prea muritoare, aș putea spune, pentru a putea păstra în căușul palmelor sufletului de eter, o asemenea întruchipare a nesfârșirii.
Mi se făcuse deja teamă a o mai pomeni. De fiecare dată când am făcut-o, am fost nevoită să-i plătesc tributul, dedublat ( ca și Noi ! ), pe clipă ce trece.
Și dacă, într-aderăr, nu există limite, inventate pentru a-ngrădi în noi un sentiment, atunci de ce, dincolo de implozia exacerbată a iubirii de o dată, în urma ei nu mai rămâne, în noi, decât praful amintirii stelei sale ? De ce, după un anumit punct, dincolo de o anumită Limită ( – pentru că, totuși, trebuie să spunem lucrurilor pe nume ! ), strălucirea-i clachează, pur și simplu, și dispare, fără de urmă, în nesfârsit ? Sau poate că e doar prea impunătoare în fața meritelor noastre înguste. Explicând, cum mai bine nici că s-ar putea, faptul că, nu sentimentele ne aparțin nouă, nu noi suntem cei ce la îndrumăm și conducem pe ele, ci tocmai invers. Noi le aparținem lor ! Reprezentăm pionul principal din jocul lor veșnic aprins.
Prejudecata în care obișnuiam, mai cu toții, a ne încrede, e probabil cursă ( în ambele sensuri ale cvântului ! ) chiar de pe buzele, subțiri, prefăcute, izvor al atâtor înțelepciuni, ale unui sentiment ( în stare pură, fără un așa-zis ‘stăpân’, care să-i înscrie începuturile unui alt joc ).

Experiment:

Ai încercat vreodată să-ți descri, pe cât de îndetaliat posibil, înfățișarea carnală a unui sentiment, senzații ? …Pentru că, în necunoașterea ta, (l-)ai întâlnit(o) probabil de atâtea și atâtea ori, chiar și înafara ta. Cine știe de câte ori nu și-a bătut joc de ignoranța noastra – așa numita, ființa Gânditoare ?!
Ai fi putut-o întâlni sub forma unei lumini neașteptate, pe-o poză de-abea scoasă de la developat. O simplă eroare, de natură tehnică, sau un strop ‘jucăuș’ de senzație, picat întâmplător ( sau nu! ) în peisaj ?
Sau altfel – sub forma unei stele, care, la o privire mai atentă ( și mai luminată ), n-ar fi trebuit să existe în acel punct de cer. Dar care, abuzând ironic, de necunoașterea și prea-puținul nostru spirit de observație, o jucat o nouă festă, gratuită. Satisfăcută probabil că a reușit să devoreze încă o așa-zisă ‘regulă’, fără a fi sancționată în nici un fel. Pentru că, la urma urmelor, de cine să și fie ?! … de Dumnezeu ? Nu cred. El ne lasă tuturor libera alegere a faptelor, atâta timp cât nu afectăm vădit, nici un suflet. El ne lasă să ne jucăm cu toate jucăriile pe care le-a creat pentru noi, fără să pună reguli de folosire. Sau altfel cum îți explici, că uni reușesc, de exemplu, să miște obiecte din loc, cu puterea minții, în timp ce alții, mai limitați, rămân pe margini să se lamenteze că lor ( cică ! ) nu le-a fost dat acest har. Altfel spus, nu li s-a oferit jucăria pe tavă ?! Să ne gândim mai bine, data viitoare…
Și într-un sfârșit, ajungem din nou, ca-ntodeauna, de altfel, la orgoliul nostru ( renumit ) de ființă superioară. ‘Atotputernică’ în defavoarea tuturor celorlalte ființe văzute și nevăzute. Tu – Omul, creat de Dumezeu pentru a stăpâni peste toate. Sau chiar mai mult, SUPRA-OMUL ( din viziunea lui F. Nietzsche ) !
Cam Asurit_Supra_Omul din noi, aș zice eu. Când la baza tuturor trăirilor, instictelor, senzațiilor și simțirilor, nu stau decât niște glume ( de prost gust, am zice noi, răniți în orgoliu ), jucate de toți și toate, asa numitele – ‘negânditoare’. Coincidențe, etc. … Firește, deja prin definiție, Omul se exclude ! Că doar este atât de ‘supra’-gânditor , de a făcut cum a făcut, și și-a gândit frumos și niște limite, ca sa-i mai taie din aripi. Să-i mai încetinească zborul, și așa infernal de încet. Aproape că ar lua-o timpul înapoi în trecut, dacă ar fi să-i urmeze ritmul.
Atât a gândit, de nu mai cunoaște nici una dintre acele povești negândite, pur existate, de pretutindeni în jurul nostru. Când, în realitate, doar ele sunt cele întâmplate cu adevărat !
Acum, ‘supra-spontanul’ meu cititor, mi-ar putea oare spune, cu toată sinceritatea, că la asta se aștepta… ?!

( Dar, ca să rămân și eu pe tărâmul aceleiași rugate sincerități, am să divulg un secret cititorului meu – secretul acestui text și-al multor altora – Când am început a-l scrie, nici eu nu mă așteptam să-mi curgă cuvintele în tocmai această direcție. Rămâne deci cum am stabilit. Senzația ne conduce, și nu invers !
Și-acum, în sfârșit, mă întreb: ar trebui ca acest gen de ‘surprize’ să ne bucure senzorii plictisiți de supra-cunoscutele lor povești, repetate la infinit, sau să ne jignească intelectul, vădit prea îngust, în comparație cu posibilitățiile ? Sau amândouă deopotrivă… )



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!